Rețele de Telecomunicații

Tema 1. REŢELE DE TELECOMUNICAŢII

Fişa de documentare 1.1: Apariţia şi evoluţia reţelelor de telecomunicaţii

O reţea de telecomunicaţii corespunde unui ansamblu de linii de transmisie şi noduri (centre de comutare), dispuse astfel încât mesajele pot să treacă dintr-un punct al reţelei spre oricare alt punct, prin intermediul mai multor linii şi prin diverse noduri.

Evoluţia convorbirilor telefonice a fost dependentă de dezvoltarea reţelei telefonice şi a traversat mai multe etape, identificarea cronologică fiind aproximativ următoarea:

• necesitatea convorbirilor telefonice universale (“oricine cu oricine”), a determinat proiectarea şi impunerea ca soluţie tehnică CENTRALA DE COMUTAŢIE;

• necesitatea realizării unei reţele de telecomunicaţii eficiente şi economice, a determinat proiectarea ECHIPAMENTUL DE TRANSMISIE MULTIPLEXATĂ;

• necesitatea ca legătura dintre două telefoane să se facă fără existenţa unui intermediar, a determinat proiectarea CENTRALA TELEFONICĂ AUTOMATĂ.

Prin urmare reţeaua telefonică s-a dezvoltat astfel:

• mai întâi au fost conectaţi abonaţii situaţi în aceeaşi zonă la un “repartitor” comun deservit de un operator, ceea ce a determinat apariţia centralelor telefonice;

• apoi zonele, au fost conectate între ele ceea ce a determinat apariţia conexiunilor interurbane (cabluri interurbane);

• au fost găsite soluţii de eficientizare economică a conexiunilor dintre centrele de conectare a abonaţilor, ceea ce a determinat apariţia tehnicilor de multiplexare;

• a fost soluţionată realizarea selecţiei în mod automat, determinând apariţia centralei telefonice automate.

În Fig. I.1. este reprezentată schema simplificată cu componentele de bază caracteristice reţelei telefonice.

Prin multiplexare, o legătură de comunicaţie este partajată în acelaşi timp de mai mulţi utilizatori. La început, s-a utilizat transmisia multiplexată numai în porţiunea denumită “transfer la distanţă” (Fig. I.1). Ulterior, o dată cu dezvoltarea tehnologică s-a transmis prin metode de multiplexare şi în porţiunea “transfer zonal” sau în anumite situaţii în porţiunea “acces” pentru abonaţii speciali. Există două procedee importante de multiplexare: cu partajare în frecvenţă şi cu partajare în timp.

Elementele componente ale unei reţele de telecomunicaţii tradiţionale, pot fi clasificate în trei categorii:

1. TERMINALE, reprezentând aparatele cu ajutorul cărora se transmit şi se recepţionează mesajele transportate de reţea;

2. MEDII DE TRANSMISIE, reprezentând canalele de comunicaţie utilizate şi care sunt realizate cu fir sau fără fir (wireless);

3. NODURILE DE COMUTAŢIE, care ajută la direcţionarea corespunzătoare a mesajelor şi corespund primelor centrale telefonice.

Centrala telefonică automată a început să fie utilizată după anul 1900. Primele centrale automate erau realizate cu motoare electrice (pas cu pas), comutatoare rotative şi relee electromagnetice. Centralele automate digitale au fost utilizate cu prioritate după anul 1980. O centrală automată este capabilă să indeplinească următoarele roluri:

• Sesizează terminalul care iniţiază o cerere de convorbire şi furnizează tonul de apel;

• Interpretează pulsurile sau tonurile DTMF formate de abonatul chemător;

• Realizează conectarea spre telefonul apelat (dacă acesta aparţine de aceeaşi centrală), sau spre o altă centrală distantă cu scopul de a prelungi legătura spre telefonul apelat.

Rolul unei centrale poate fi de conectare între abonaţii locali (centrală locală), sau de direcţionare spre abonatul distant (centrală de tranzit). O centrală de tranzit realizează legături între centrale.