Virtuțile Teologice

INTRODUCERE

Relaţia omului cu Dumnezeu este specificul Moralei creştine şi prezintă o importanţă centrală pentru întreaga vieţuire, deoarece de această relaţie depind atitudinile morale precum şi ţinta spre care se îndreaptă eforturile omului pe drumul asemănării cu Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu este o existenţă personală presantă în sensul că valoarea şi sensul vieţii îşi au temeiul şi ţinta în Dumnezeu. Pentru om, Dumnezeu nu este o idee, ci existenţă personală, iar relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie existenţială.

În relaţie cu Dumnezeu omul se găseşte şi atunci când este în relaţie cu creaţia, pentru că Dumnezeu e Creatorul şi Proniatorul a tot ce există.

Dumnezeu, ca Binele absolut, este ţinta supremă spre care trebuie să se îndrepte viaţa morală a creştinului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 48). Vederea lui Dumnezeu, posesiunea Binelui absolut este ţinta ultimă a vieţuirii creştine. Acestei ţinte finale omul este obligat să subordoneze întreaga viaţă şi toate preocupările lui.

Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie fundamentală şi de importanţă centrală pentru mântuire şi vieţuirea cotidiană. Creştinul nu vrea să se simtă niciodată de unul singur, ci în atracţia ţintei supreme – Dumnezeu. Tensiunea după ţinta supremă comandă actele şi atitudinile morale ale creştinului şi dă sens tuturor eforturilor omului.

CAP. 1. Despre virtute în general.

1. Noţiunea de virtute în general.

Etimologic, cuvântul „virtute” vine de la latinescul „virtus”, acesta fiind la rândul lui termenul latin pentru ceea ce grecii numeau „areţi” cuvânt derivat de la zeul războiului aris. În latineşte acest cuvânt s-a tradus cu „virtus” de la „vir” care înseamnă bărbat, la început însemnând curajul fizic, apoi forţa de rezistenţă împotriva patimilor şi ispitelor şi practicarea obişnuită a binelui.

În înţeles abstract, termenul de virtute e folosit pentru prima dată de Platon. Virtutea a arătat iniţial mai mult înfăţişarea exterioară a aptitudinilor şi a superiorităţii individuale care făcea impresie „spre a obţine cineva laudă şi cinste, întrucât de înfăţişarea exterioară. Numai mai târziu a biruit aspectul spiritual al virtutei, aceasta însemnând posedarea unor însuşiri personale de natură spiritual-morală, ca bunătate, fidelitate, ospitalitate etc.

În creştinism modelul desăvârşit al virtuţii este Domnul nostru Iisus Hristos. Asemănarea în virtute cu Hristos se face prin participarea cu credinţa şi faptele bune la opera Sa mântuitoare, pe calea virtuţii.

2. Virtutea creştină şi semnele ei caracteristice.

În sens creştin, virtutea este facultatea voinţei şi a libertăţii de a transforma credinţa într-un stil de viaţă, într-o disciplină morală, prin actualizarea harului botezului. Spre deosebire de ordinea sensibilă care e supusă mişcării şi legilor fizice, ordinea spirituală depinde de om şi se bazează pe libertatea acestuia de a coopera cu harul dumnezeiesc. Pe scara vieţii spirituale, dobândirea virtuţilor este prima treaptă şi este condiţionată de eliberarea de patimi. Energia virtuţii este puterea de înnoire ascunsă în taina botezului. (I Corinteni XV:58). Progresul în virtute este analogic şi concomitent cu progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu Care de la botez stă ascuns în suflet, îşi dezvăluie prezenţa şi puterea Sa pe măsura creşterii în simţirea harului până la apariţia sa sub formă