Taina Sfintei Spovedanii Mântuitoare și Ziditoare

Îndreptarea sau sfinţirea credin¬ciosului se realizează numai în Biserică, aşezământul mântuirii noastre şi trupul tainic al Domnului, căreia El i-a încredinţat puterea şi mijloacele văzute, pentru ca ea să poată împărtăşi credincioşilor mân¬tuirea obiectivă, săvârşită de Mân¬tuitorul prin întruparea, jertfa şi învierea Sa din morţi. Dar puterea care izvorăşte din jertfa de pe cruce şi care îndreptează şi sfinţeşte pe credincioşi, nu lucrează asupra lor în mod nemijlocit; ci este strâns legată de anumite semne şi lucrări văzute, care sunt organele purtă¬toare sau transmiţătoare ale harului divin, deci sunt mijloacele de mân¬tuire şi de sfinţire a credincioşilor; aceste mijloace sunt cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine. Aşa¬dar, efectele sau roadele mântuirii obiective sau răscumpărării prin Iisus Hristos se pot însuşi de fiecare credincios în parte prin două feluri de mijloace indisolubil legate între ele şi anume, cuvântul lui Dumne¬zeu şi Sfintele Taine. Botezul este „uşa tainelor" sau „poarta de intrare în creştinism" care conferă noului botezat calitatea de membru spiritual al Bisericii, curăţindu-l de păcatul strămoşesc, îmbrăcându-1 în Hristos (Galateni 3, 27) şi pregătindu-l pentru viaţa cea harică şi duhovnicească. Dar fiindcă cre¬dinciosul este mereu supus firii sale slabe, înclinată spre păcat, Biserica a instituit pe temeiul cuvintelor Mântuitorului, o nouă Taină pentru restaurarea şi însănătoşirea firii umane şi anume Taina Mărturisirii, supranumită „al doilea Botez".

Cuvântul mărturisire în greceşte înseamnă a te afla în „acelaşi cuvânt", adică cu Dumnezeu-Cuvântul; în acelaşi Duh cu el. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dacă mărturisim păcatele noastre, Hristos este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1,9); de tot ceea ce ne separă de El, pentru a deveni asemenea Lui, asemenea „Celui drept" (I loan 2,1). Mai mult decât o despovărare de păcate, e Taină mântuitoare şi zi¬ditoare, ne zideşte, ne formează spiritual, ne îndreaptă spre pocăinţa adevărată.

Pocăinţa şi mărturisirea pă¬catelor sunt practici tot atât de vechi ca şi Biserica însăşi. Din clipa săvârşirii celui dintâi păcat, Dumnezeu îl abordează pe Adam, care se ascunsese în tufiş, dându-şi seama că este „gol", pentru că şi-a pierdut prin păcat, slava cea dintru început cu care era îmbrăcat.

Protopărinţii nu au pierdut comuniunea cu Dumnezeu numai din pricina păcatului, ci mai ales din lipsa spovedaniei, a pocăinţei. Pentru că Adam nu şi-a recunoscut vina, nu s-a spovedit, a fost dat afară din rai, şi, astfel, noi, toţi urmaşii lui Adam, suntem sortiţi să ne câştigăm pâinea în sudoarea frunţii, până ce ne vom întoarce în pământ, „căci pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce", iar sufletul „se duce la Dumnezeu care 1-a dat" (Ecleziast 12,7), primind ceea ce i se cuvine.

În capitolul IV din cartea Facerii ne este consemnată a doua spovedanie pe care o cere Dumnezeu după cel de-al doilea păcat săvârşit pe pământ, păcatul lui Cain. Imediat după ce Cain a săvârşit păcatul, omorând pe fratele său, Dumnezeu vrea spovedania păcătosului. De aceea şi întreabă pe Cain: „Unde-i Abel, fratele tău?". Prin aceste cuvinte Dumnezeu vrea să-l determine pe Cain la mărturisirea şi recunoaşterea păcatu¬lui, la părere de rău, la pocăinţă. Dar Cain, asemenea tuturor păcătoşilor care stau departe de Dumnezeu, îi răspunde: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?" Prin aceste cuvinte el refuză recunoaşterea păcatului, refuză totodată şi mărturisirea. Ca urmare a nepocăinţei lui, Dumnezeu rosteşte asupra lui cuvinte aspre de blestem ca să fie „zbuciumat şi fugar pe pământ". Şi Cain fugea de la faţa lui Dumnezeu, dându-şi seama că pedeapsa pe care i-a dat-o Dumnezeu e mai mare decât ar putea-o purta, temându-se că oricine îl va întâlni îl va ucide.