Sfântul Duh și Iisus Hristos

Introducere

Ortodoxia a păstrat nealterată credinţa în Sfânta Treime, izvor nesecat al spiritualităţii creştine răsăritene. în timp ce în Occident, sub influenţa diferitelor curente raţionaliste, s-a acordat întâietate unităţii de substanţă a Dumnezeirii, în Răsărit s-au avut mereu în vedere în primul rând Persoanele divine. Cultul fervent închinat unui Dumnezeu treimic, dar şi etern personal a fost urmarea firească a acestei concepţii. Persoanele divine, deşi au în comun aceeaşi substanţă, nu se confundă, „Sfânta Treime existând dintru început ca trei centre ipostatice ale Subiectului treimic" . Este vorba de întâietatea existenţei asupra esenţei.

Sfinţii Părinţi răsăriteni au pus constant în evidenţă existenţa principiului unităţii, aflat în Tatăl, care implică relaţii de origine faţă de El însuşi, ca fiind unicul Izvor al oricărei relaţii. „Tatăl este izvorul unic al Persoanelor, care primesc simultan de la El aceeaşi unică natură" . Raportându-se la Tatăl, relaţiile evidenţiază în acelaşi timp unitate şi diversitate căci, deşi au o substanţă comună, Persoanele divine posedă fiecare însuşiri personale care le deosebesc. Astfel, Tatăl fiind Cel nenăscut, El este principiul sau izvorul, în timp ce Fiul este născut - mai înainte de toţi vecii - coexistent şi deopotrivă cu Tatăl, iar Sfântul Duh purcede, termen care desemnează chipul tainic prin care Sfântul Duh Se trage din veşnicie din Tatăl. însuşirile personale, numite şi atribute ipostatice, nu sunt datorate unei deosebiri de esenţă sau unui minus de demnitate, ci subliniază trăsăturile caracteristice proprii fiecărei Persoane divine. Evident, aceşti termeni iau un caracter apofatic, care exclude orice înţelegere de ordin raţional. Sfântul Ioan Damaschin precizează în acest sens că modul naşterii şi al purcederii sunt de neînţeles.

1. Relaţia dintre Duhul Sfânt şi Iisus Hristos

„Pentru Răsărit, relaţiile dintre Persoanele Treimii nu sunt de opoziţie, nici de separare, ci de diversitate, de reciprocitate, de revelaţie reciprocă şi de comuniune în Tatăl" subliniază Evdokimov . Trebuie deci să se renunţe la orice dialectică de ordin cauzal şi să se opteze pentru o dialectică a Revelaţiei, în care Tatăl este revelat din veşnicie de către Fiul în Duhul Sfânt. între Cuvânt şi Sfântul Duh există o reciprocitate perfectă, ambele Persoane divine descoperindu-L pe Tatăl încontinuu. Dar, în afară de aceasta, între Fiul şi Sfântul Duh există o relaţie personală directă, independentă de aceea de origine, în virtutea căreia Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi îl descoperă Tatălui. Este vorba de o relaţie de la Persoană la Persoană, care nu depinde de identitatea de substanţă, adică de deofiinţime. Grigorie Cipriotul este cel care a pus în lumină această distincţie între purcederea Duhului, care provine din Tatăl, şi arătarea Sa îndeplinită prin mijlocirea Fiului. „Este cunoscut ca Paracletul însuşi străluceşte şi Se arată din veşnicie prin mijlocirea Fiului, după cum lumina străluceşte din soare prin mijlocirea razei..., dar aceasta nu înseamnă că El îşi trage existenţa ipostatică prin Fiul sau din Fiul”, afirmă el în mod limpede . În acest mod el a stabilit o distincţie netă între purcederea ipostatică a Duhului din Tatăl şi aceea în vederea arătării din Fiul.

Sfântul Grigorie Palama a subliniat încă un aspect al legăturilor existente între Persoanele divine, arătând că Sfântul Duh exprimă iubirea Tatălui pentru Fiul, care odihnindu-Se peste Acesta Se reîntoarce către Tatăl ca iubire a Fiului. în acest mod Sfântul Duh revelează „veşnica mişcare a iubirii treimice" , motiv pentru care unii Sfinţi Părinţi îl identifică cu Iubirea. Sfântul Duh nu este Iubirea, ci doar Cel ce dăruieşte iubirea, Cel care uneşte pe Tatăl cu Fiul printr-o legătură de veşnică iubire. Această vocaţie a iubirii va constitui de altfel caracteristica lucrării Paracletului, nu numai în cadrul Sfintei Treimi, ci şi în cuprinsul lumii create. Sfântul Grigorie Palama afirmă că „Duhul este bucuria eternă a Tatălui şi a Fiului, în care (cei Trei) se bucură împreună” .

Din veşnicie El constituie Ungerea Fiului, căci untdelemnul a fost totdeauna un simbol al bucuriei şi Duhul este Bucuria în persoană, după cum subliniază Olivier Clement .