Sfânta Treime și creația în gândirea Părinților Bisericii

Relatia Dumnezeu-om-creatie nu poate fi sesizata in dimensiunea sa reala deci conform Revelatiei divine, decat plecand de la dogma Sfintei Treimi. Din aceasta cauza, modul de intelegere a Treimii si-a pus amprenta specifica asupra doctrinelor confesionale si a vietii crestine in istorie. Iar cand aceasta intelegere nu s-a conformat Revelatiei, consecintele nefaste nu au intarziat sa apara, afectand pe de o parte unitatea Bisericii, iar pe de alta parte provocand antagonisme intre spiritualitate si responsabilitate.

Parintele Staniloaie spune ca numai Treimea, ca existenta plenara, identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul, ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta. Numai Treimea astfel inteleasa explica si existenta deosebita de Ea, care nu putea ajunge la existenta decat din nimic.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca numai atotputernicia lui Dumnezeu poate explica totul, iar ignorarea acesteia este specifica celor necredinciosi. Frumusetea, diversitatea si bogatia creatiei, precum si complexitatea fiintei umane raman inexplicabile acolo unde nu este recunoscuta bunatatea, atotputernicia, intelepciunea si cunoasterea lui Dumnezeu, care depasesc ratiunea umana. Marginitul nu poate exista din eternitate, cu Cel intru totul nemarginit. Dumnezeu a posedat cunoasterea lucrurilor din eternitate, iar aceasta cunoastere devine realitate sau este adusa la fiinta atunci cand El voieste.

Comentand textul de la Rom. 1, 20, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca ,,cele nevazute ale lui Dumnezeu" sunt ratiunile lucrurilor existente din eternitate in Dumnezeu, numite si ,,bune-voiri". Acestea sunt descoperite prin cugetare din fapturi, pentru ca tot ce exista are o existenta logica specifica. Evidentierea acesteia este sinonima cu afirmarea lui Dumnezeu Cel in Treime.