Sfânta Euharistie, taina comunității bisericii

1.Euharistia - expresie a unirii depline dintre Dumnezeu şi om şi a relaţiilor inter-umane în Biserică

Înţeleasă în sensul său primar, Euharistia este înainte de toate o adunare, o comunitate, în interiorul căruia omul există nu numai biologic ci şi ca membru al unui Trup care depăşeşte orice exclusivism. În ipostasul eclesial, creaţia şi creaturile sunt iubite şi ipostaziate în raport cu Trupul din care fac parte. La rândul lui, Trupul, ca expresie ipostatică a persoanei umane , se eliberează de orice individualism şi egocentrism şi exprimă comuniunea prin excelenţă: trupul Biserici, trupul lui Hristos. Noţiunea de comuniune (koinonia) provine din Noul Testament, unde în sens “vertical” înseamnă legătura dintre credincioşi şi Dumnezeu, iar în sens “ orizontal” desemnează dragostea care uneşte pe fii aceluiaş Părinte Ceresc ( I Ioan I, 2; I, 7; IV, 7: I Cor. I, 9; X, 16). Mai întâi de toate însă, “ koinonia” exprimă unirea cu Hristos, pentru că prin intermediul ei, Dumnezeu pătrunde în sufletului credinciosului ( Ioan XIV,20; XV,4), dar ea înseamnă totodată şi trăirea în dragostea comună, după cum arată Sfântul Ioan Evaghelistul ( I Ioan IV, 16).

În sens creştin, comuniunea este o legătură unică şi un rezultat mai presus de fire al lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu, ieşind din limitele naturale ale omului. În Sfânta Scriptură, înţelesul deplin al noţiunii de comuniune este exprimat de Mântuitorul prin cuvintele: “ Ca toţi să fie una, precum Tu Părinte eşti în Mine şi Eu în Tine, aşa şi ei una să fie în Noi” (Ioan XVII, 21). Comuniunea unora cu alţii se manifestă în iubire “ Să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu”( I Ioan IV, 7). Caracteristica esenţială a spiritualităţii ortodoxe este viaţa duhovnicească trăită în duh comuniunii, expresie a celei mai înalte iubiri. Comuniunea în iubire are o frumuseţe de taină. Seva care întreţine legătura ce se naşte din iubire, este darul lui Dumnezeu. Totodată, koinonia, ca mod de existenţă plenară a omului, se bazeză şi pe unitatea firii umane existentă în mai multe persoane. Sfântul Apostol Pavel spune: “dintr-un sânge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc” ( Fapte XVII, 26) şi nu l-a făcut oricum, ci după “chipul şi asemănarea Sa”, adică chip al Treimii. Din Sfânta Treime îi vine chipului dumnezeisc din om, caracterul comunitar. Chipul cuprinde simultan două realităţi contradictorii la o primă vedere: particularitatea şi comuniunea, care conlucrează astfel: “ prin şi în comuniune, chipul afirmă identitatea şi particularitatea sa” , pentru că comuniunea nu conduce la dizolvarea diversităţii fiinţelor în vastul ocean al fiinţei, ci la afirmarea identităţii lor, în şi prin iubire. Dumnezeu a creat această bogăţie de moduri personale ale existenţei şi ale înţelegerii ei şi ale comunicării iubitoare, pentru ca să se îmbogăţească fiecare în relaţie cu toate modurile de comunicare iubitoare deosebite între ele.

Prin Euharistie, însă, omul are posibilitatea de a se uni real cu Hristos şi numai în acest mod se obţine şi se trăieşte o comuniune autentică, ştiut fiind că cel care este în comuniune nu participă simplu la ospăţ ci ajunge la o unire cu Hristos, dar şi cu ceilalţi participanţi. Comunicând credincioşilor propria Sa viaţă, unindu-I cu Sine în modul cel mai profund, Hristos îi uneşte între ei ca membre ale aceluiaş Trup “ iar voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” ( I Cor. 12, 27). Unirea ontologică cu Hristos, se realizeză deci, în modul cel mai deplin în Sfânta Euharistie. Deci, deplina comuniune cu Hristos, ca mădular al trupului tainic al Său şi unirea tuturor şi întreolaltă, se realizează în Sfânta Euharistie, taină în afara căreia nu există extensiune comunitar-sobornicească a lui Hristos. Sfânta Euharistie ca taină a tainelor, este expresia cea mai adecvată a Bisericii- comuniunea euharistică neîntreruptă. Prin ea se realizează misterul suprem al prezenţei active a divinităţii în creaţiune, unind umanitatea în mod desăvârşit cu Hristos. Hristos s-a făcut purtătorul personal al umanităţii, pentru ca devenind unul dintre oameni, adică asemenea lor, fără să înceteze însă a fi şi Fiul lui Dumnezeu, să-i poată avea mai uşor în cea mai intimă legătură cu Sine. Astfel, El rămâne ca prezenţă activă unită cu firea Sa omenească purtată de persoana Sa neîncetat între oameni, putându-le comunica mai uşor perfecţiunile Sale Dumnezeieşti. Prin aceasta Hristos s-a făcut centrul misterului celei mai depline prezenţe active a transcendenţei divine în creaţiune, centrul creaţiunii ridicate la unirea maximă cu El, la starea de mister suprem în Euharistie.