Omul, ființă misionară

Aristotel zicea ca omul este o “fiinta sociala” (zoon politikom), prin aceasta demonstrand ca omul este destinat a trai alaturi de alti oameni, in cadrul unei comunitati umane. Aceasta existenta a individului in cadrul unor comunitatii demonstreaza ca, omul dispune de o trasatura speciala, chiar esentiala: socializarea. Si ce am putea intelege prin socializare daca nu faptul ca, omul isi impartaseste crezurile.

Faptul ca omul apeleaza la impartasirea credintei sale nu este altceva decat un gest de socializare. Totusi a-ti impartasi credinta doar de dragul de a comunica nu este destul de suficient, trebuie sa existe si un oarecare impuls extern. Iar acest impuls in cazul crestinismului nu este altul decat forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, actualizată în cel mai eficient mod de Iisus Hristos şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului. Dumnezeu Treime se revelează pentru a intra în relaţie directă şi liberă cu omul, trimite pe Fiul în lume pentru a-l readuce la izvoarele comuniunii şi dă urmaşilor ca misiune: „Să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13,34 şi 15,17) şi „Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura; cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16).

În studiul „Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o contramărturie”, Arhid. Ioan Ică jr. subsumează o serie de argumente teologice cu privire la misiunea creştină, care se pot reduce la trei aspecte esenţiale: Trimiterea Fiului şi a Sf. Duh în lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor la propovăduire de către Hristos, trimiterea Bisericii care, prin slujitorii investiţi, vor desfăşura misiunea încredinţată până la sfârşitul veacurilor.

Calitatea omului de fiinţă misionară, care, prin încorporarea în Biserica lui Hristos, are datoria să asume această vocaţie şi să o manifeste în mod concret este “constransa” de cativa factori:

-Misiunea respectă libertatea şi dreptul fiecărei persoane de a manifesta prin învăţătură, practică şi închinare propriile convingeri religioase. Ea propune un grad mai înalt de viaţă spirituală la care fiecare poate să adere liber, fără a se atenta la viaţa particulară a persoanei, fără a o constrânge sau manipula.

-Misiunea promovează armonia, schimbarea lăuntrică, toleranţa religioasă;

-Misiunea oferă omului un model de vieţuire creştină după Hristos;

-Misiunea dă spaţiu persoanei umane să dezvolte preocupările spirituale

-proprii,

-Misiunea uneşte persoane

-Misiunea foloseşte cuvântul bun şi credinţa pentru transmiterea adevărului,

-Misiunea se împlineşte în transformarea internă a persoanei şi orientarea ei spre valorile eterne.

“În societatea contemporană, toate aceste exigenţe misionare presupun şi un angajament din partea credincioşilor laici. Progresul ştiinţei şi al tehnicii, relaţiile complexe dintre oameni, nu numai că au extins sfera apostolatului laicilor, ci ridică şi probleme noi, a căror rezolvare, în duh creştin, solicită un efort deosebit din partea credincioşilor. Credinţa ca act personal de primire a adevărului lui Dumnezeu, născută din propovăduirea Evangheliei al cărei conţinut este Revelaţia dumnezeiască ce culminează în Iisus Hristos, trebuie să nască în sufletul creştinului dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi bucuria trăirii în Duhul lui Hristos. Exigenţele misionare pe care trebuie să le împlinească în lume au ca obiectiv general încorporarea sacramentală a întregii zidiri în trupul lui Hristos – Biserica – la care participă toţi creştinii. Bucuria descoperirii Adevărului şi a adevăratului sens al vieţii trebuie vestită. De aceea, propovăduirea Evangheliei, stăruinţa în credinţa cea adevărată şi în transmiterea ei este o datorie a tuturor creştinilor. Toate

acestea transformă mărturia creştinului ortodox, în plin relativism şi pluralism religios şi confesional, într-o cale către izvorul nemuririi.

Prin acceptarea acestor responsabilităţi, este necesar să se descopere că viaţa omului, în ansamblul ei, este dar de la Dumnezeu. Lumea în care trăieşte şi peste care stăpâneşte este şi ea darul lui Dumnezeu. Omul este creat şi trimis în lume cu scopul de a îndumnezei şi de a transfigura creaţia. Din această perspectivă, raportul lui cu proximitatea sa şi cu semenii este veşnic, în timp ce stăpânirea lui asupra lumii se consumă în eternitate, după chipul stăpânirii celei dumnezeieşti.