Moartea și Viața de Apoi în Budism

În budism, existenta individuala a omului aduce suferinta tocmai din cauza ca ea este o simpla sinteza a unor factori impersonali si impermanenti supusi distrugerii, o mixtiune a celor cinci agregate (sanscrita - Skandha) ce compun fiinta: rkpa - corpul, materialitatea (carnea, parul, dintii, sângele, oasele, temperatura corporala, etc.), vedan
- senzatiile (bucurie, tristete, indiferenta), samjñ
- perceptiile (vazul, auzul, gustul, perceptia tactila, olfactiva si spirituala), samsk
ra - activitatea mintii (vointa, concentrare, vigilenta, respect, confuzie, calm, etc.) si vijñ
na - constiinta.

Conform lui Buddha sub straturile acestor agregate nu exista nici un sine, sufletul vesnic, ceea ce hinduistii numesc atman, fiind doar o iluzie, o irealitate. El considera ca atât trupul, cât si perceptiile, senzatiile si constiinta nu pot constitui un suflet, o entitate vesnica, deoarece se afla într-o permanenta transformare, sunt efemere. Existenta unui om este relativa, a fost facuta posibila prin intersectia unor forte universale supuse unor schimbari permanente, este dependenta unei legi a cauzalitatii, este o componenta trecatoare a universului si a timpului.

Budismul nu admite astfel nimic vesnic, neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbator, lipsit de substanta. Astfel, budistii nu pot vorbi despre un eu vesnic, despre un sine ca o entitate continua, permanenta, ci despre non-eu, non-sine sau anatta. Aceasta impermanenta este totodata si foarte vaga, deoarece prin moartea omului, nu se realizeaza o distrugere totala a existentei lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise într-o viata urmatoare prin reîncarnare. Astfel mostenitorul faptelor este acelasi cu cel care le-a comis, dar în acelasi timp este diferit de acesta, are cu totul alte agregate componente. Desi par contradictorii, identitatea persoanei reîncarnate cu cea din viata anterioara si diferenta, neidentitatea acestora, coexista. Aceeasi conceptie este abordata si în cazul schimbarilor umane ca maturizarea, îmbatrînire, etc.: omul devine o alta persoana, cu toate ca ramîne acelasi.

Spre deosebire de hinduism, reîncarnarea budista nu consta în migrarea sufletului de la un trup mort spre embrionul unei viitoare fiinte, ci continuarea de catre un individ nou a existentei care pâna atunci se manifesta în cel decedat, conform încarcaturii karmice acumulate. Asadar, pentru budisti reîncarnarea nu reprezinta o a doua sansa ci este doar o continuare a suferintei.

Din punct de vedere obiectiv, suferinta se afla în întrupare, în materie si, prin urmare, trupul este considerat ca ceva ce trebuie desconsiderat. Pentru acest motiv eliberarea completa de suferinta este posibila numai printr-o emancipare si detasare deplina de trup si de materie. Pentru budisti, trupul, ca manifestare fiintiala, nu este nimic altceva decît lacasul raului. De aceea, se impune cu urgenta eliberarea din orice forma de viata materiala prezenta sau viitoare. Eliberarea este cea mai mare dintre binecuvîntari, binele suprem si scopul cel mai sublim.

Pentru a împiedica sufletul sa fie întemnitat, dupa moarte, într-un alt trup, la capatîiul sau se citeste, timp de patruzeci si noua de zile, din Bardo thödöl. Aceasta este o liturghie funerara lamaista menita a îndruma sufletul mortului, îndeplinind astfel functia unui manual samanic pentru invocatorii de suflete, adaptat la exigentele foarte sofisticate ale ritualului si doctrinelor lamaiste. Scopul citirii Bardo thödöl lînga defunct [&] este de a închide usa uterului deschis - gata de a prinde sufletul pentru a-l întemnita într-un trup  si de a asigurasufletului o soarta postuma buna . Recitarea textului este necesara doar în cazul celor nefamiliarizati cu practicile yoga speciale care permit eliberarea imediata dupa moarte.