Moartea și îngroparea

Episodul cu talharul cel bun, consemnat numai de Sfantul Luca, pe care evanghelistul l-a salvat de la uitare, pastrandu-ne astfel una din paginile cele mai miscatoare din viata Mantuitorului, pune din nou in lumina virtutea crucii de a-i deosebi pe inchinatorii lui Hristos de apostati.

Pe cand Domnul patimea pentru noi toti, nu il batjocoreau numai arhiereii si carturarii, ci si unul dintre talhari, care se afla in aceeasi osanda cu El si indura aceleasi chinuri. Acesta il hulea sfidandu-L: "Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine insuti si pe noi" (Luca 23, 39). Talharul se afla pe linia adoptata constant de conducatorii evrei, care, desi tagaduiau ca Iisus ar fi Mesia, asteptau totusi o minune din partea Lui. El se indoieste de puterea Lui Hristos si il priveste cu ura si, cu toate acestea, il indeamna sa savarseasca miracolul care, crede el, i-ar salva pe toti trei. Dar pentru asemenea oameni nu se vor face niciodata minuni...

Este infricosator de constatat cum, pana in ultima clipa si avand de infruntat o moarte atat de cumplita, un suflet poate ramane invartosat si insensibil la suferinta semenului. in timp ce sangele lui Hristos se varsa pentru mantuirea tuturor oamenilor, cel care se afla in preajma Sa si sufera alaturi de El il sfideaza, lipsindu-se astfel de iertarea pe care ar putea-o dobandi chiar in acea ultima clipa. Este tragedia atator muribunzi care mor departe de Dumnezeu, fiindca singuri s-au exclus din comuniunea cu Divinitatea.

Celalalt talhar insa, infricosat de indrazneala sotului sau, il cearta: "Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau" (23,40-41).

Ceea ce impresioneaza in primul rand in cuvintele acestui om, care desigur se facuse vinovat de pacate grele, este smerenia. El nu este un razvratit care invinovateste cerul pentru suferintele indurate, ci dimpotriva, are constiinta vinii sale si a faptului ca ispaseste pentru ea, fiind deci impacat cu moartea sa. Totodata insa, talharul a mai inteles ca Cel ce Se afla alaturi de el, in aceeasi osanda, este nevinovat si ca deci intre Iisus si cei doi tovarasi de suferinta este o prapastie: acestia primesc plata pentru cele faptuite, pe cand Hristos este dat mortii fara sa-I fi fost gasita vreo vina.

Pocainta de care da dovada talharul cel bun topeste pacatul care ii invartosa inima, iar mila aratata de el fata de Iisus face ca harul sa se pogoare asupra lui si sa-i deschida ochii mintii. Atunci, intr-un elan nestavilit, care porneste din adancurile fiintei sale, talharul il roaga pe Domnul: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta" (23,42).

Se pare ca el cunostea ceva din invatatura lui Iisus: de aceea ii cere sa-l pomeneasca in imparatia Sa. Este semnificativ si faptul ca I se adreseaza cu apelativul de Domn si ca - si acesta este inca un merit al talharului - el nu ii cere lui Iisus sa-i usureze calvarul sau sa-1 scape de supliciu, ci doar sa-l pomeneasca in imparatia Sa, adica in lumea de dincolo.

Mai trebuie observat ca, spre deosebire de farisei si de atatia dintre dusmanii lui Hristos, talharul cel bun nu fusese martor la nici o minune, Domnul nu ii graise nici un cuvant si totusi, doar privind la Iisus rastignit, a crezut in El si in puterea Sa lucratoare si dincolo de hotarul acestei lumi. Prin marturisirea sa, talharul cel bun - trecut de Biserica in randul sfintilor sub numele de Dismas - s-a aratat a fi ultimul suflet dobandit de Hristos inainte de a birui moartea. Cutremurat de credinta acestui om, care I se daruia pe pragul vesniciei, Iisus ii spuse: "Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (23,43).

Singura data cand Iisus a rostit cuvantul "rai" a fost - dupa cum remarca un predicator dominican, cu prilejul mortii lui Malraux - pe cruce, pentru un talhar...

In clipa in care agoniza, umilit, hulit si lipsit pana si de camasa pentru care ostasii aruncau sorti, Hristos ii daruieste aceluia care a crezut in El viata vesnica. Cuvintele Sale il descopera din nou ca pe Dumnezeul care are putinta sa deschida portile cerului. Pentru El nu exista nici trecut si nici viitor, ci un vesnic prezent: "Astazi vei fi cu Mine in rai". Raiul mentionat acum de Iisus se identifica cu imparatia Fiului, care, prin moartea pe cruce a Acestuia, va inceta sa mai fie o simpla virtualitate, devenind o realitate accesibila tuturor dreptilor. in urma caderii lui Adam, omul fusese izgonit din rai - heruvimii pazeau cu sabie de foc poarta raiului -, aflandu-se deci despartit de Creator printr-un abis. Ceea ce ii fagaduieste acum Hristos talharului celui bun este posibilitatea de a reveni in comuniune cu Divinitatea, de a preface moartea intr-o beatitudine fara de sfarsit. Pana atunci moartea reprezenta un somn vesnic, vecin cu nonexistenta, din pricina departarii de Dumnezeu. Talharul cel bun va intra primul in imparatia Fiului, luminata de revarsarea continua a energiilor divine, deoarece, in cel din urma ceas al vietii pamantesti a lui Iisus, a crezut in El si in puterea Sa. Hristos Se descopera deci ca stapan peste moarte si viata, peste timp si vesnicie. Nimeni nu a mai facut vreodata o asemenea faga-duiala. Dupa cum sublinia Sfantul Chirii al Ierusalimului, talharul intra in rai inaintea lui Avraam si a lui Moise, caci ei vor fi eliberati din imparatia umbrelor abia dupa coborarea la iad a lui Hristos. Cei doi talhari care isi dau sufletul in preajma lui Iisus intruchipeaza cele doua modalitati ale mortii, ce se vor perpetua peste veacuri. Talharul cel razvratit, coplesit de singuratate, intampina moartea cu sufletul intunecat si lipsit de ajutor din partea lui Iisus. El se exclude de buna voie de la mantuirea care se implineste sub ochii lui, caci fiecare picatura de sange a lui Hristos ce se prelinge pe pamant sterge cate o faradelege de-a noastra si ne izbaveste de pedeapsa. De-o parte si de alta a crucii lui Hristos se implinesc deci simultan doua destine diametral opuse, datorita liberei optiuni a celor doi osanditi: unul se pierde si altul se mantuieste. Soarta tragica a talharului care refuza sa se pocaiasca si ramane cu inima impietrita pana in ultima clipa arata ca jertfa rascumparatoare a lui Hristos nu mantuieste pe oricine, fara distinctie. Toti sunt chemati la mantuire, chiar cei impovarati cu cele mai cumplite pacate, dar pentru a fi vrednici de aceasta trebuie ca ei sa creada in Hristos si in puterea izbavitoare a jertfei Sale. Sangele Sau sterge orice faradelege, cu conditia ca omul sa creada in virtutea salvatoare a crucii. Poate tocmai pentru aceasta ultimul convertit a fost un talhar, adica un om ce savarsise crime, spre a se pune mai bine in lumina puterea jertfei de pe Golgota, prin care s-au iertat toate nelegiuirile. insa pentru cei care o ignora sau o neaga, jertfa lui Hristos ramane nelucratoare. De aceea crucea desparte si osebeste pe cei alesi de cei pierduti.