Metodica predării religiei

In predarea religiei se deosebeste latura subiectiva ( trairea religioasa, ca fapt sufletesc ) si latura obiectiva ( continutul educatiei religioase ).

Trairea religioasa poate fi invatata numai prin crearea unor situatii concrete de viata. Acest lucru se poate face prin cuvant si prin fapta. Profesorul de religie poate educa viata afectiva a elevilor in sensul sentimentelor religioase superioare. Automatizarea practicilor religioase observate si exersate de catre ei nu au ca rezultat ajungerea la trairea religioasa.

Latura obiectiva a predarii religiei vizeaza continutul educatiei religioase, adica totalitatea cunostintelor religioase selectate spre a fi predate elevilor. Acest continut, prevazut in programa scolara, urmareste prezentarea adevarului revelat si este sistematizat in urmatoarele grupuri generale : domeniul studiilor istorice ( istoria biblica si istorie bisericeasca ), domeniul sistematic ( catehism, dogmatica, morala, istoria religiilor ) si domeniul liturgic ( liturgica si continutul altor ramuri practice : drept bisericesc, misiune, apostolat, muzica bisericeasca, etc. ). In sistematizarea continutului educatiei religioase in grupuri generale expuse, s-a tinut cont de urmatoarele aspecte din viata Bisericii :

- istoria biblica a fost folosita din primele zile ale crestinismului in catehizare ( predica Sfantului Apostol Petru la Cincizecime si in templu – F. Ap.2,14-36 si 3,12-26, cuvantarea Sfantului Arhidiacon Stefan – F.Ap.7,2-53 );

- doctrina crestina a fost formulata de la inceput, de catre Biserica, in formule si marturisiri de credinta ( “ Este un Domn, o credinta , un botez “ – Ef. 4,5 );

- slujbele bisericesti si indeosebi Sfanta Liturghie au fost desavarsite dupa pogorarea Duhului Sfant, de catre Sfintii Apostoli si urmasii acestora

Profesorul de religie trebuie sa mentina echilibrul necesar in ceea ce priveste invatarea continutului specific si trairea religioasa. El trebuie sa imbine latura obiectiva cu cea subiectiva.

Conform pr. prof. Dumitru Calugar, continutului educatiei religioase trebuie selectat dupa anumite criterii ( D. Calugar , Catehetica p.139 ). Criteriul pedagogic si psihologic cere sa se aleaga continutul in conformitate cu dezvoltarea psiho-fizica a elevilor; cunostintele trebuie sa se potriveasca cu capacitatea lor de intelegere, deoarece invatatura crestina trebuie receptata nu doar ca un volum de cunostinte generale. Profesorului ii revine sarcina sa transmita invatatura si sa arate mijlocele si modul in care acesta se poate aplica in viata; intelegerea invataturii si trairea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularitatilor de varsta ale elevilor, intrucat invatatura crestina cuprinde si adevaruri de credinta mai greu de inteles, care nu se prezinta elevilor. Apare necesitatea unei gradatii in predare, de aceea se va incepe cu simple rugaciuni, cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale, apoi se va trece la continuturi din istoria biblica, istoria bisericeasca, morala, dogmatica si liturgica ( simple la inceput si mai complexe pe parcurs ). De asemenea, continutul selectat trebuie corelat cu notiunile pe care elevii le asimileaza la celelalte discipline scolare ( literatura, istorie, muzica, geografie, biologie etc.)

Criteriul teologic cere alegerea acestui contiut reprezentativ pentru invatatura Bisericii si adecvat pentru trezirea si intarirea credintei elevilor intrucat “ credinta vine din auzire “. In urma lectiei, credinta elevilor este intarita doar daca ei isi vor lamuri o parte din intrebarile pe care si le pun in legatura cu continutul educatiei religioase si cu viata religioasa.

Criteriul actualitatii si al iubirii de patrie cere, pe de o parte, selectarea continutului care poate servi ca indreptar pentru viata crestina, iar pe de alta parte, selectarea continutului care sa conduca la dezvoltarea constiintei apartenentei la un popor care s-a nascut crestin si la formarea identitatii nationale. Adevarurile de credinta, faptele morale si intamplarile istorice din trecutul Bisericii ajuta la intelegerea mai clara a menirii omului in lume. Toti crestinii sunt chemati la ajutorarea semenilor si la desavarsirii lumii, pentru ca Mantuitorul a venit ca lumea sa aiba viata vesnica

PROFESORUL DE RELIGIE

Dupa Invierea Sa din morti , Mantuitorul a trimis pe Sfintii Apostoli sa propovaduiasca evanghelia Sa : “ Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele , pana la sfarsitul veacului. “ ( Mt.28,19-20). Acest testament l-au primit si urmasii lor pana in zilele noastre. Astfel trebuie sa inteleaga si profesorul de religie misiunea sa: a fost chemat de Dumnezeu printr-o chemare launtrica si a fost trimis sa invete pe altii cuvantul lui Dumnezeu. In aceasta slujire, el nu este singur : Dumnezeu i-a promis ca-l insoteste si-l ajuta in toate zilele, asa cum a promis si Sfintilor Apostoli.

Prin urmare, pentru buna reusita a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie, factorul cel mai important al educatiei religioase, sa corespunda anumitor cerinte ; fara profesori adevarati, nici cea mai buna organizare a invatamantului, nici cele mai potrivite metode si mijloace nu pretuiesc nimic.

Datorita faptului ca profesorul este cel care influenteaza decisiv educatia elevilor, acesta trebuie sa aiba o personalitate deosebita. Un educator adevarat poate fi numai acela care se implica in viata sociala, fiind stapanit de o mare iubire pentru Dumnezeu si pentru oameni.

Pentru un bun educator se cer anumite calitati spirituale :

- vocatia. Vocatia este o simtire launtrica, daruita omului de Dumnezeu. Educatorul cu vocatie este cel care manifesta incredere si iubire fata de Dumnezeu in primul rand si apoi fata de elevi. El este preocupat de dezvoltarea personalitatii acestora si are constiinta importantei misiunii lui si a faptului ca este trimisul lui Dumnezeu in fata elevilor, pentru a le preda invatatura revelata de Fiul Sau inomenit.

- dragostea. Profesorul de religie are datoria sa pretuiasca si sa iubeasca pe elevi, asa cum Mantuitorul a iubit copiii. Virtutea cea mai inalta care trebuie sa impodobeasca sufletul profesorului de religie este iubirea copiilor si intelegerea copilariei, deoarece “ a educa inseamna a iubi “. Iubirea il face pe professor sa asculte orice dorinta buna a copiilor, sa inteleaga scaderile lor pentru a le inlatura. Iubirea fata de elevi nu se manifesta numai la scoala, la biserica sau pe strada, ci si in “ camara de rugaciune “ a profesorului.

- smerenia. Aceasta il face pe profesor sa-si recunoaca limitele si-l fereste sa cada in extremele subestimarii sau supraestimarii puterilor proprii. Profesorul de religie trebuie sa fie un om al smereniei, raportandu-se mereu la idealul suprem, Mantuitorul Iisus Hristos.

- rabdarea. A face educatie inseamna a avea rabdare. Rezultatele muncii unui profesor nu se vad imediat decat intr-o foarte mica masura. Educatia trebuie facuta cu rabdare si temeinic; rezultatele reale sunt cele care se constata in timp.

- blandetea. Blandetea ajuta pe profesor sa castige increderea elevilor, fara de care nu este posibila educatia. “ In religie gasim cele mai luminoase si mai blande livezi spirituale, dumbravi pure de binefacatoare racoare, flori de vis, dar tot in ea gasim si prezenta implacabila a meridianelor normative. Pentru aceste motive am intrebuintat expresia duala blandete severa, pe care am dorit-o alta calauza pentru spiritualizarea sentimentului religios. E, desigur, greu sa fii sever fara a fi rau, sa fii serios fara a fi arid si e greu sa fii blajin fara a fi pueril si fara linie. Dar cine a spus ca educatia este o intreprindere usoara- “ ( V. Bancila , Initierea religioasa a copilului , p. 82 ).