Luptă Împotriva Patimilor

Motivul pentru alegerea temei

Înainte de a trata despre “lupta cu patima desfrânării”, aș vrea să spun ceea ce m-a motivat să imi aleg această temă. Am ales să tratez despre patima desfrânării deoarece această patimă constituie un impact deosebit de grav în viața noastră a credincioșilor. După părerea mea, desfrânarea este o piedică în viața multora. Alt motiv care m-a determinat să aleg această teme, este citirea unui pasaj din cartea Problemele vieții la Sfântul Ioan Gură de Aur, în momentul în care se da o tâlcuire la Proverbe 5, 3: Din buzele femeii desfrânate picură miere; Sfântul Ioan gură de Aur, ne previne să nu gustăm din această miere, deoarece ea va deveni otravă; în continuare Scriptura ne spune: până la o vreme îți îndulcește gâtlejul, dar mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea cea ascuțită decât sabia cu două tăișuri ( Proverbe 5, 3-4 ) - aceste cuvinte se referă la căsătorie, deoarece un om dacă stă necăsătorit până la o vârstă mai înaintată, se aprinde de poftă și cade în păcatul desfrâului.

Se știe că păcatul desfrânării ne impinge spre iad, căci Apostolul ne spune: Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliți și într-o singură zi au căuzut douăzeci și trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, așa cum L-au ispitit unii dintre ei și au pierit de șerpi; nici să cârtiți, așa cum au cârtit unii dintre ei, și au fost nimiciți de către pierzătorul ( I Corinteni 10, 8-10 ). Ceea ce trebuie să subliniem că prin aceste cuvinte spuse de către Apostolul Pavel, fiecare dintre noi vom răspunde pentru faptele săvârșite în viață. Desfrânarea constituie ruptura noastră de feciorie; de aceea Sfinții Părinți au dus o viață în nevoință și asceză, rupându-se de acest păcat al desfrânării și păstrând vasul ales al Duhului Sfânt care este fecioria.

I .Introducere:

1.1. Definiţia patimilor şi esenţa lor

Patima înseamnă repetarea şi întărirea unei boli morale, a unui păcat. Dacă un păcat este o cădere sufletească o singură dată, patima este o stare definitivă de încalcare a legii morale. Ea nu este altceva decât pervertirea puterilor sufletului, fiind o stare prin care omul cu sufletul său luptă împotriva firii .

Patimile reprezintă nivelul cel mai scăzut unde poate cădea fiinţa omenească. Scrierea lor in limba greacă apare sub forma πάθη, arătând că omul este adus de patimi la acea stare de pasivitate în care omul este “purtat” de patimi. Despre patimă vorbeşte foarte frumos Sfântul Ioan Scărarul care spune că “Patima nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu este făcătorul patimilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune “Mulţimea patimilor a intrat în suflet după moartea acestuia (prin păcat)”. O caracteristică care identifică patimile este faptul că îsi caută potolirea şi nu o poate găsi. Prin această iraţionalitate a lor, patimile ţin fiinţa umană într-un întuneric de nepăsare, neştiinţă, iar singura scăpare este întoarcerea către iubirea nemărginită şi infinită a lui Dumnezeu .

Prin venirea patimilor asupra sufletului care era sănătos, aceste patimi strică sănătatea sufletului de până atunci aducând boală asupra sufletului. Nu poate să existe o fire care să fie în acelaşi timp şi bolnavă şi sănătoasă. Sfântul Vasile cel Mare explică starea sănatoasă a firii înainte de a veni boala asupra lui “atunci când sufletul se află în starea lui firească trăieşte în lumea cerească, iar când se află departe de această stare, atunci vine jos (în adâncul pierzării)” . O mulţime de patimi/boli pot afecta sufletul căzut al omului atingând diferitele facultăţi ale acestuia. Dacă prin patimă/boală ar fi rănită voinţa atunci produce furie, nerăbdare, nepăsare, laşitate, cruzime.

1.2. Împărţirea patimilor şi consecinţele lor

Cele opt patimi corespund celor şapte neamuri care trebuiau învinse, în afară de Egipt, cucerit deaja, despre care vorbeşte Deuteronomul: ’’Când Domnul, Dumnezeul tău, te va duce în ţara înspre care mergi ca să o iei în stăpânire şi va izgoni dinaintea ta multe neamuri – pe hitiţi, pe ghirgasiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe periziţi, pe hiviţi, şi pe iebusiţi, şapte neamuri mai numeroase şi mai puternice decât tine – zice Domnul”. Uneori Sfinţii Părinţi spun că mândria şi slava deşartă sunt o singură patimă. Trebuie reţinut faptul că izvorul celor opt patimi este filautia sau iubirea egoistă de sine. Din filautia sau iubirea egoistă de sine provin toate celelealte patimi . După cum există virtuţi trupeşti şi sufleteşti, prin analogie există virtuţi trupeşti şi sufleteşti. Patimile care se raportează la trup sunt: setea, foamea, somnul etc.. Mai există şi patimi care sunt amestecate din cauza lucrării puterilor trupeşti cu cele sufleteşti.

Referitor la consecinţele patimilor trebuie arătat faptul că aceste patimi îl înrobesc pe om făcând ca acesta să îşi piardă libertatea. O alta consecinţă ar fi îmbolnăvirea sufletului deoarece acesta nu îşi mai simte harismele sale duhovniceşti fiind ca un om care nu poate vedea soarele atunci când este ceaţă . Ultima consecinţă a patimilor este izgonirea de la lumină şi de la Viaţă care este Hristos, ne izgoneşte de la Dumnezeu.