Învierea lui Hristos

Învierea Domnului – chezăşia învierii noastre

Introducere

Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morţii constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spi¬rituale creştine. Căci credinţa în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă va¬loarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică, con¬vingerea că nu moartea are ultimul cuvînt, ci viaţa şi fericirea, con¬ştiinţa prezenţei Mântuitorului, încrederea şi biruinţa binelui şi credincioşia faţă de menirea veşnică a sufletului.

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, întreaga zidire tinde spre înviere, învierea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. În gîndirea lui, faptul învierii constituie nu numai o evidenţă care poate forma obiectul unei cercetări în sine, ci şi o transformare totală, o transfigurare a lumii.

Fără lumina învierii - şi Naşterea şi Botezul şi Crucificarea însăşi, deşi esenţiale operei răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izo¬late, particulare şi locale, lipsite de tainica semnificaţie pe care le-o în¬credinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia divină.

După Sfinţii Părinţi, întreaga zidire tinde spre înviere, aceasta fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. „Siguranţa învierii lui Hristos avea să transforme conştiinţa, avea să facă din Apostolii în¬groziţi nişte entuziaşti până la moarte, propovăduitori ai Evangheliei şi din prigonitori - cum este cazul lui Saul - martiri”. Teologul raţionalist, D. Strauss, spunea la vremea sa, referitor la această problemă : „Dacă am fi reuşit să respin¬gem baza istorică a tuturor minunilor evanghelice şi am fi nevoiţi să o recunoaştem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am fi făcut încă pen¬tru ştiinţă, întrucît învierea lui Hristos constituie centrul centrului, inima adevărată a creştinismului con¬temporan”.

Învie¬rea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce o precede şi la tot ceea ce o urmează, care inves¬teşte cu valoare viaţa omului (Apocalipsă 1,17-18), devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14).

Pentru a trăi (pentru veşnicie) trebuie mai întâi „să murim” (pentru o vreme). Această „moarte” trebuie înţeleasă în per¬spectiva creştină a nădejdii: e vorba nu de a muri pentru a muri, ci de a muri pentru a trăi. Nădejdea dă acestei morţi o notă eminamente pozitivă, Lumina nădejdii, a încrederii ne-clintite în Dumnezeu. Numai aşa Moartea lui Hristos apare ca un drum spre înviere. Moartea este o săltare în mai multă viaţă, în viaţa plină de sfinţenia Duhului. Aceasta pentru că moartea Dom¬nului este şi un act prin care omenescul se umple de Duhul într-un grad sporit. De aceea este şi un act de sfinţenie, dar toc¬mai de aceea este şi cale spre înviere. Eficienta Sfântului Duh concretizează cauzalitatea învi-erii. „Dar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8,11). Duhul Sfânt, precum vedem, reprezintă puterea lui Dumnezeu, putere care locuieşte în noi, care ne-a fost conferită nouă, precum ea s-a unit cu Hristos în învierea Sa şi care din cauza identificării noastre cu Hristos Cel înviat ni se comunică deja şi nouă ca o forţă care se va întinde până la învierea finală a trupurilor noastre.

1. Certitudinea învierii după Noul Testament

a. Învierea Domnului relatată de evanghelişti

Datorită chinurilor cumplite prin care a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în timpul patimilor, la numai trei ore de la răstignire, a murit. Şi pentru că „era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului”, Iosif, om bun şi evlavios. s-a dus la Pilat şi a cerul trupul lui Iisus. L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu cu miresme şi L-a pus într-un mormânt nou săpat în piatră în care nu mai fusese pus nimeni”. „Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea, au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în El, apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri, iar în ziua Sabatului s-au odihnit, după lege”.(Luca 23, 50-56; Ioan 19, 40).

A doua zi. preoţii mai de seamă şi fariseii s-au dus la Pilat şi i-au zis : „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia”. Drept urmare, au pecetluit piatra şi-au pus strajă la mormânt” (Matei 27, 62-66). Evangheliştii sinoptici încep descrierea evenimentului învierii lui Hristos prin relatarea despre ducerea femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Iisus (Matei 28, 1; Marcu 16, 1-2; Luca 24, 1, 10). Sfântul evanghelist Ioan face şi el acelaşi lucru, dar amintind numai de Maria Magdalena din numărul celorlalte femei (Ioan 20, 1).