Hristologie și soteriologie în actul prefigurator al jertfei mielului pascal

Cea mai importantă sărbătoare anuală evreiască poartă numele de Paşti. Cuvântul îşi găsește originile în Sfânta Scriptură, unde apare sub forma pesah (evr. ḥag ha-Pesaḥ (`xs;P'(h;))))– cf. Ieş. 34, 25, gr. τὸ πάσχα), însă etimologia sa este nesigură şi destul de mult disputată. Cuvântul a fost pus în legătură cu verbul ebraic psh (pasah), care ar însemna a merge șchiopătând, a se poticni, a sări peste , sau a trece peste , referindu-se concret la acțiunea îngerului morții care, în timpul celei de-a zecea plăgi aduse de Dumnezeu asupra egiptenilor – moartea tuturor întâilor-născuți, a sărit sau a trecut peste casele evreilor însemnate cu sângele mielului pascal (Ieş. 12, 13), cruțând viața acestora . Totuși, etimologia cuvântului pesah nu a fost pe deplin elucidată, neexistând un consens al cercetătorilor în această problematică.

Capitolul 12 al cărții Ieșirii prezintă contextul în care a fost instituită sărbătoarea Pesah. Ultima dintre cele zece plăgi care s-au abătut asupra egiptenilor, din cadrul demersului inițiat de către Dumnezeu în vederea eliberării poporului evreu din sclavia egipteană, a coincis cu prima celebrare pascală. În centrul acestei celebrări elementul principal a fost jertfa mielului pascal, care trebuia făcută de către fiecare familie de evrei. Mielul trebuia sacrificat în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Nissan, iar consumarea lui integrală se făcea în cadrul cinei solemne din aceeași seară. Cu sângele mielului trebuiau stropiți ușorii și pragul de sus al ușii casei fiecăruia, acesta constituind semnul după care îngerul morții, cel care punea în aplicare ultima plagă asupra Egiptului, recunoștea casele evreilor, astfel că nici o persoană dintre evrei nu a fost atins de moarte. În schimb, în fiecare casă a egiptenilor exista câte un mort, fiecare întâi-născut fiind ucis. Aceasta a fost lovitura decisivă dată de Dumnezeu egiptenilor, în urma căreia faraonul a dat decretul eliberator. Astfel, noaptea primei celebrări pascale a coincis cu momentul eliberării poporului ales din robia egipteană, ceea ce a făcut ca mielul pascal să devină un simbol al libertății. Cina pascală constituie expresia anamnetică a actelor minunate făcute de Dumnezeu pentru a elibera poporul evreu din sclavie (Ieș. 12, 27).

Jertfa mielului pascal prezintă o importanță substanțială și în creștinism, întrucât el a devenit simbolul jertfei Mielului lui Dumnezeu (In. 1, 29), adică a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care Și-a vărsat sângele pe cruce pentru a răscumpăra umanitatea din robia păcatului și a morții. Mielul pascal devine, astfel, jertfa cu cea mai profundă încărcătură tipologică dintre toate jertfele Legii Vechiului Testament. Motivul jertfei mielului transpare din întreg ansamblul textului scripturistic, iar conotațiile hristologice evidente fac din mielul jertfit cel mai important simbol biblic.

1. Motivul mielului în Sfânta Scriptură

Motivul mielului este, deci, foarte des întâlnit în Sfânta Scriptură, fapt care denotă importanța semnificativă a acestuia în mesajul textului sacru. Mieii sunt asociați, cel mai adesea, cu blândeţea, nevinovăția şi dependența. Semnificativă în acest sens este imaginea în care Dumnezeu este văzut ca păstor, iar mieii se adună în brațele Lui, deoarece aceștia sunt neajutorați (Is. 40, 11). În parabola lui Natan despre lăcomia lui David, mielul este cel care simbolizează nevinovăția neajutorată. Motivul mielului apare sugestiv și în imaginea vremurilor mesianice, în care mielul va sta împreună cu lupul (Is. 65, 25; 11, 6), acest tablou sugerând pacea și armonia absolută care va domni în creație.

Când un profet dorește să înfățișeze un tablou al neputinței şi al inocenței, el alege mielul care este dus la sacrificare (ex. Ier. 51, 40). Mai mult, psalmul 22 suprapune imaginea mielului, dependent de păstorul său, peste cea a omului, dependent de Dumnezeu (Ps. 22, comp. cu In. 15, 5). „Domnul mă paște şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Ps. 22, 1-5).

Primul reper scripturistic vizavi de miel apare în episodul jertfei lui Isaac, când fiul lui Avraam (Isaac) merge spre actul de jertfire cu credință în tatăl său. „Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: Tată! Iar acesta a răspuns: Ce este, fiul meu? Zis-a Isaac: Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă? Avraam însă a răspuns: Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale! Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.” (Fac. 22, 8-9). Imagini ale inocenței, copilul și mielul devin, în acest episod, realități sinonime și, mai mult, constituie primele linii de contur profetic ale jertfei Fiului și Mielului lui Dumnezeu (In. 1, 29, 34).

Dragostea lui Urie pentru soția sa este asemuită cu atașamentul unui om față de un miel, pe care l-a crescut de mic, dar care i-a fost luat abuziv (II Regi 12, 1-11).

Mielul pascal este un punct de referință în spectrul general al aparițiilor mielului în Sfânta Scriptură, întrucât, în baza poruncii divine, în celebrarea pascală anuală se sacrificau miei, aceștia consacrându-și un loc de seamă în manifestările cultice iudaice.

Caracterul tipologic al mielului pascal atinge apogeul în scrierile lui Isaia, capitolul 53, al cărui conținut mesianic este indubitabil, comparând jertfa lui Mesia cu cea a unui miel nevinovat care este sacrificat pentru păcatele altora. „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Is. 53, 7). Imaginea lui Mesia ca miel nevinovat este atribuită și celor care Îl vor urma, astfel că în momentul în care Iisus Hristos își trimite apostolii la propovăduire, El spune că îi trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor (Lc. 10, 3).

În foarte multe pasaje din Sfânta Scriptură mielul este asociat cu sacrificiul, astfel că numai în Ieșire, Levitic și Numeri această conexiune se face de 8 ori. Motivul sacrificial își găsește împlinirea în Hristos, Mielul lui Dumnezeu (In. 1, 29, 36), al cărui sânge este ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (I Pt. 1, 19). Cartea Apocalipsei face asocierea dintre Hristos și un miel de 28 de ori.