Hotărârile sinodului 1 ecumenic

Introducere

În anul 313, prin edictul de toleranţă de la Mediolan, împăratul Constantin cel Mare a dat libertate credinţei creştine, însă prin acest edict s-a ajuns la exprimarea tuturor părerilor religioase creştine prin care s-au ajuns la erezii greu de înlăturat din cauza înverşunării susţinătorului ei.

Primul creator al unei învăţături greşite în sânul Bisericii a fost Arie, preot învăţat din Alexandria ce slujea la biserica Baucalis, cea mai însemnată biserică din Alexandria. El combătea egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, iar prin aceasta nega dumnezeirea Fiului. Bazându-se pe versete precum „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14, 28), Arie ignoră pe părinţii Bisericii din acea vreme, precum Alexandru al Alexandriei sau diaconul Atanasie (care va deveni Atanasie cel Mare), care au încercat să îi explice acestuia adevăratul înţeles al versetelor controversate pe care se baza învăţătura greşită ariană.

Din cauza unor asemenea învăţături greşite ce au luat proporţii s-a ajuns la necesitatea unor adunări ale tuturor episcopilor şi a altor creştini ai Bisericii care să hotărască prin decizie unanimă adevărata învăţătură. Aceste adunări au avut loc sub forma sinoadelor ecumenice, sinoade pe baza cărora s-a stabilit doctrina ortodoxă. Pentru că în cazul hotărârilor dogmatice ale sinoadelor s-a folosit formula „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”(Fapte 15, 28) , după modelul sinodului apostolic din anul 50, „cele şapte sinoade ecumenice sunt numite „noile Rusalii” sau Pogorâri ale Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Ele n-au fost şi nu sunt simple adunări omeneşti, ci organe alese prin care a lucrat puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt la definirea hotărârilor dogmatice, morale şi canonice.”

Primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325 a avut în centru problema arianismului care trebuia combătută, acesta fiind convocat de împăratul Constantin cel Mare, un împărat care a luat atitudine în faţa problemelor religioase ale imperiului, însă deşi a fost un om credincios şi religios, a lăsat pe slujitorii cuvântului să lămurească adevărata învăţătură, el prezidând sinodul doar prin cuvântul de început: „Şi încheindu-şi cuvântarea, le-a dat împăratul cuvântul mai-marilor sinodului” , aceştia fiind Eustaţiu de Antiohia şi Alexandru al Alexandriei.

După un lung şir de şedinţe s-au luat hotărâri dogmatice (problema consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl, alcătuirea primelor 7 articole din Simbolul de credinţă ortodox numit simbolul niceean), hotărâri morale prin cele 20 de canoane ce s-au întocmit, precum şi hotărâri de ordin liturgic (data sărbătoririi Paştelui).

Din toată istoria sinodului I ecumenic, am ales ca în lucrarea de faţă să tratez doar hotărârile acestui sinod, hotărâri care au o mare importanţă pentru Biserica ortodoxă întrucât se pun bazele în scris asupra dogmaticii Sfintei Treimi.

Simbolul niceean

În deschiderea sinodului de la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a avut un cuvânt în care a rugat pe episcopi să facă tot ce este posibil pentru realizarea unităţii de credinţă, plăcută lui Dumnezeu, întrucât această ceartă era mai periculoasă pentru imperiu decât orice război.

Observând gravitatea ereziei şi urmările dezastruoase care ar fi putut avea loc atât în imperiu, cât şi în Biserică, sinodalii au deschis discuţiile despre erezia ariană conform căreia Fiul lui Dumnezeu nu este una cu Tatăl, ci doar prin împărtăşirea de har, împotriva acestei teze ridicându-se diaconul Atanasie care a expus cel mai ortodox unitatea de fiinţă dintre Tatăl şi Fiul, folosind fără reţineri termenul “ομοουσίος” care desemnează deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Deşi mulţi episcopi au avut reţineri în ceea ce priveşte folosirea acestui termen nemaiîntâlnit în Sfânta Scriptură, Sfântul Atanasie a arătat că este cel mai potrivit termen pentru a desemna egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, dând exemple de mari părinţi ai Bisericii primare care au sprijinit acest termen: „sinodalii au avut reţineri faţă de folosirea termenului deofiinţă, motivând că nu este întâlnit în Sfânta Scriptură sau că ar reactiva antitrinitarismul subordinaţianist, promovat de Pavel de Samosata, primul care foloseşte acest termen în sens eretic. Dimpotrivă, Sfântul Atanasie considera că este cel mai potrivit termen care înlătură orice fel de interpretare ariană şi, împreună cu Marcel de Ancyra, Eustatie al Antiohiei şi episcopii occidentali, a demonstrat că el a fost folosit în sens ortodox de părinţi şi scriitori bisericeşti cum ar fi Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei, Tertulian, Dionisie al Romei” .