Formarea Canonului Scripturilor Noului Testament

Ce este Canonul?

O definiţie a canonului este: totalitatea învăţăturilor biblice care constituie regula de credinţă şi trăire. Cuvântul canon înseamnă şi regulă fundamentală sau normă.

Canonul mai înseamnă şi cărţile biblice de origine şi inspiraţie divină adică totalitatea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament.

Creştinii cred că Duhul Sfânt a inspirat scriitorii acestor cărţi să le scrie şi tot El a ghidat procesul de colectare şi selectare a lor în forma în care le avem astăzi în Biblie. Termenul canon are la origine cuvântul ebraic qaneh care înseamnă trestie de măsurat şi grecescul kanon care înseamnă standard sau model.

Unii adversari ai creştinismului susţin că Biserica a stabilit în mod arbitrar canonicitatea cărţilor Bibliei şi că a distrus toate cărţile religioase care nu aderau la doctrina oficială. Acest lucru este sugerat inclusiv de o mulţime de romane şi filme apărute în ultimul timp, unele traduse şi în România (ca de exemplu: Codul lui DaVinci de Dan Brown).

De asemenea se sugerează adesea că imaginea contemporană despre Isus a creştinilor conservatori, aşa cum este ea creionată de cele patru evanghelii nu ar fi cea corectă, ci mai degrabă cea zugrăvită de recent descoperitele “evanghelii pierdute” (Iuda, Toma etc.)

În acest articol vom încerca să vedem ce spun dovezile istorice despre Biblie şi dacă afirmaţiile criticilor Bibliei sunt argumentate.

Este oare corect alcătuit canonul Bibliei, în special cel al Noului Testament? Sau, am fost păcăliţi timp de 2000 de ani de o uriaşă conspiraţie pusă la cale de clericii Bisericii pentru a-şi păstra puterea asupra enoriaşilor şi a ascunde adevarul cu privire la Isus şi Dumnezeu asa cum se sugerează din ce în ce mai des de către anumiţi scriitori sau regizori de filme “documentare”?

Procesul alcătuirii canonului Vechiului Testament şi Noului Testament

Istoria, atât cea creştină cât şi cea laică, sunt de acord că problema stabilirii cărţilor care sunt canonice nu a intrat în discuţie până în perioada 100-140 d.H. Atâta timp cat apostolii au trăit, ei au putut confirma sau infirma istoriile care se spuneau despre Isus şi au putut transmite învaţăturile lui pe cale orală în mod direct noilor convertiţi la creştinism. Sigur că unii dintre apostoli (Matei, Ioan, Petru, Iacov) au scris cărţi ce descriau viaţa lui Isus sau învăţăturile Lui. Atâta timp cât au trait apostolii nimeni nu a contestat scrierile lor iar eventualele cărţi scrise de eretici au putut fi relativ uşor combătute de către apostolii care L-au văzut şi ascultat pe viu pe Isus. Părinţii apostolici (cei care au urmat la conducerea Bisericii imediat după moartea apostolilor) au folosit des citate din cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan) şi din epistolele lui Pavel fără însă a căuta argumente în favoarea autenticităţii acestora.

La acea vreme evangheliile, epistolele şi restul cărţilor din Vechiul Testament nu erau adunate într-un singur volum cu numele BIBLIA aşa cum sunt astăzi, şi nu exista o listă a cărţilor sfinte. Totusi se pare că evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan erau adunate într-o singură colecţie. Această colecţie purta denumirea de Diatesaronul sau Armonia celor 4 Evanghelii.

Problemele create de erezia gnosticismului au determinat episcopii creştini să adune scrierile pe care le considerau ca având autoritate apostolică şi să le pună într-o formă unitară. De-a lungul primelor două secole ale creştinismului au existat mai multe controverse cu privire la cărţile care să fie acceptate şi care să fie respinse, chiar între episcopii ce aveau o teologie corectă (negnostici).

Evenimentul care a determinat grăbirea procesului de selectare a cărţilor sfinte a fost crearea de către Marcion, un episcop gnostic din Roma, a unui “canon personal”. El a alcătuit în 140 d.H. o listă de scrieri despre care spunea ca reflectă fidel învaţăturile apostolilor şi ale lui Isus şi prin urmare orice alte cărţi sunt falsuri. Marcion făcea distincţie între Dumnezeul-Creator al Vechiului Testament şi Dumnezeul-Tată al Noului Testament. El credea că Biserica trebuie să se separe de Dumnezeul Vechiului Testament pe care-l credea mai prejos de Dumnezeul Noului Testament. Aceste idei l-au făcut să respingă toate cărţile Vechiului Testament şi unele cărţi din Noul Testament sau părţi din acestea care i se păreau a fi influenţate de iudaism. Din cauza antisemintismului şi antiiudaismului său, Marcion a respins ca fiind neadevărate toate cărţile Noului Testament ce aveau o tentă de iudaism: Matei, cele 3 epistole pastorale ale lui Pavel (1 şi 2 Timotei, Tit) şi Evrei. A păstrat în schimb o versiune “cenzurată” a evangheliei lui Luca şi 10 epistole ale lui Pavel.

Pe lânga această listă a lui Marcion, circulau în Biserica o serie de alte cărti care prezentau o imagine a lui Isus diferită de cea cunoscută până atunci (Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Andrei) şi o serie de scrieri teologice atribuite apostolilor şi colaboratorilor acestora (Păstorul lui Hermas, Epistola lui Barnaba, Prima şi a Doua Epistolă a lui Clement). În acelasi timp, unele cărţi considerate azi canonice erau respinse de către unii creştini, ca de exemplu: 2 Petru, 2,3 Ioan, Iacov, Iuda, Apocalipsa lui Ioan. Nu toţi creştinii erau convinşi în aceea vreme că aceste 6 cărţi sunt autentice şi că au o origine apostolică.