Epoca Sfântului Constantin cel Mare

Introducere

Sf. Imparat Constantin cel Mare este una dintre cele mai importante personalitati din istoria bisericii universale, deoarece, prin politica sa a reusit sa scoata crestinii de sub jugul persecutiilor si le-a redat libertatea.

Personalitate sfantului a fost privita contradictoriu de catre istorici.In timp Biserica Ortodoxa il venereaza ca sfant, iar Biserica Romano-Catolica ii atribuie supranumele de „cel mare”, protestantii si unii cercetatori il profaniil caracterizeaza ca pe un mare om politic, care condus de interese personale si de stat a servit Biserica ca mai apoi sa se foloseasca de ea. Ca argumente se poate mentiona faptul ca dupa convertire si-a pastrat titlul de „pontifex maximus”, tolerand inca paganismul. Se considera ca acest titlu si l-a pastrat pentru a-si mentine autoritatea asupra paganilor si nu pentru ca nu ar fi fost convins de religia crestinilor.

Momentul convertirii Sf. Constantin la crestinism reprezinta un moment de schimbare pentru Biserica Ortodoxa, din acel moment, aceasta intra intr-o perioada de progres si de inflorire. Prin edictul de Milan din 313, Sf Constantin ofera Bisericii libertate deplina in intreg Imperiul Roman.

Daca politica sa economica, militara sau externa i-a adus numele de „ cel mare”, legaura s-a cu Dumnezeu si cu Biserica i-a adus calitatea de „sfant intocmai cu apostolii”.

Aceasta calitate ii este recunoscuta si astazi, amintind faptul ca domnia sa a reprezentat cea mai mare schimbare pe care a cunoscut-o istoria Bisericii, iar incetarea persecutiilor a introdus crestinismul intr-o noua etapa de accea faptele imparatului au constituit elementele ce i-au oferit aceasta calitate.

I. VIATA SF. CONSTANTIN CEL MARE

Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus) s-a nascut in orasul Naissus din Moesia Superior (Nis, Iugoslavia) in jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor si al Elenei (Flavia Iulia Helena), prima sa sotie . S-a nascut in vremea cand in perioada in care Imperiul roman era condus de imparatii Diocletian si Maximian, cu titlul de augusti si de Galeriu si Constantius in calitatede cezari.Diocletian , pentru o mai buna cunoastere a imperiului l-a numit cu titlul de augustsi imparat pe sau Maximilian, dandu-i subadministrare Apusu, astfel luand nastere modul de conducere in doi, numit diarhie. Mai tarziu, fiecare augus si-a luat cate un ajutor sub numele de cezar, si anume: Diocletian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor, tatal Sf. Constantin, luand nastere conducerea in patru, tetrarhia.

In anul 305, Diocletian si Maximian se retrag, preluand titlul de augusti Galeriu in Orient si Constantius Chlor in Occident,iar in anul 306, dupa moartea lui Constantius Chlor, armata il proclama drept august pe Constantin. Dupa inlaturare lui Maxentiu de la putere, in lupta de la Podul Vulturului (Pons Milvius) din 312, Constantin ramane singurul imparat in Ocident, in timp ce in Orient stapnea cumnatul sau Liciniu (sotul surorii lui, Constantia). In timpul luptei cu Maxentiu, Constantin are celebra viziune relatata de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea sa „Vita Constantini”: „Către Acesta, deci, și-a înăltat el glasul in rugăciune, rugandu-se Lui și implorandu-L să-i descopere cine este El și să-și lase dreapta Sa asupra telului care-i ședea inainte. Și cum ședea impăratul inăltind stăruitoare rugaciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; carui semn - dacă 1-am fi aflat din gura altcuiva - poate că nu ne-ar fi tocmai ușor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuși impăratul, purtătorul de biruintă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înșine, celor ce scriem această carte, anume mult mai tarziu, cand am fost socotiti vrednici de cunoștinta și de prezenta sa" (iar el adăugase spre Incredintarea vorbelor sale puterea jurămintelor), cine - mă-ntreb - ar mai putea pune la indoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el insuși mărturie despre adevărul ei? Deci cam pe la ceasurile amiezii, cand ziua incepuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, strajuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinta al unei cruci întocmite din lumină și că odată cu ea putuse desluși un scris glăsuind: - Să. biruiești intru aceasta.; după care, la vederea unei asemeni privelisti fusesera cuprinsi de uimire si el si intreaga oaste...” precum si de apologetul crestin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin („De mortibus persecutorum”). Evenimentul relatat in cele doua lucrari constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism.

Dupa convertirea lui Constantin, in anul 313 acesta proclama „Edictul de la Milan” prin care oprea persecutiile asupra crestinilor si le oferea libertate religioasa acestora.

Neintelegerile dintre Constantin si Liciniu, au dus la infrangerea si uciderea lui Liciniu, astfel Constantin ramane, din anul 324 si pana la moarte, singurul imparat al imperiului, desavarsind politica de guvernare initiata de Diocletian.