Eiconul Filocalic

Pentru faptul că omul cuprinde în sine toată complexitatea vieţii divine, Sfinţii Părinţi atribuie caracterul de „chip al lui Dumnezeu” unei mulţimi de însuşiri ale fiinţei umane. Fiecare însuşire reprezintă o trăsătură a „chipului”, toate se împărtăşesc de „chipul lui Dumnezeu” dar nu exclusiv, căci el nu trebuie căutat numai într-o parte a fiinţei umane, ci în toate.

Adevărurile pe care le-au formulat Sfinţii Părinţi au caracter dinamic, paradoxal şi antinomic: pe de o parte, omul este înzestrat, „după chipul lui Dumnezeu” cu libertatea de a alege, care nu poate fi distrusă prin păcat; pe de altă parte, el este „chipul ceresc”, conţinutul pozitiv al „chipului” care este comuniunea cu Dumnezeu, în virtutea căreia „fiinţa umană înainte de păcat era îmbrăcată în Cuvântul şi în Duhul Sfânt” .

Sfinţii Părinţi nu oferă nicăieri o teologie organică a „chipului”; dacă ne oferă elementele unei sinteze, sinteza însăşi lipseşte. În acest sens, pe bună dreptate arată teologul Vladimir Lossky: „când vrem să găsim în scrierile Părinţilor o definiţie limpede a ceea ce în noi constituie chipul dumnezeiesc riscăm să ne pierdem printre afirmaţii diverse, care, fără a fi potrivnice unele altora, nu pot reduce chipul la vreo parte a fiinţei umane. Într-adevăr, uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în lume sensibilă, alteori se vrea văzut în firea sa duhovnicească, în suflet sau în partea principală şi conducătoare (ighemonikon) a fiinţei sale, în minte (nous), în facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiunea (logos) sau în libertatea proprie omului, facultatea de a se determina din interior – avtexousia – în virtutea căreia omul este adevăratul principiu al actelor sale. Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu o calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemurirea lui, sau cu facultatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu puterea de participare la Dumnezeu, cu sălăşluirea Duhului Sfânt în suflet. De asemenea, Părinţii vorbesc în operele lor că nu numai sufletul dar şi trupul omenesc ar fi părtaş la calitatea de chip, ar fi creat după chipul dumnezeiesc” . Astfel, pe parcursul a mai multor pagini, Sfântul Grigorie de Nyssa, cugetă foarte frumos despre: producerea sunetului, gust, suflet, lacrimi, râs, vis, inimă, ficat, arătând astfel că: „acest chip nu-i legat doar de o anumită porţiune din trup şi nici vrednicia omului nu depinde de vreo calitate deosebită a lui, ci vrednicia acestui chip stă în legătura cu întreaga omenire. Iar drept mărturie stă faptul că toţi oamenii sunt dotaţi cu puterea de judecată şi de hotărâre” .

Vorbind despre starea de nobleţe a omului creat „după chipul lui Dumnezeu”, Origen arată în omiliile sale la Cartea Facerii: „De aici să consideri câtă măreţie a pus Dumnezeu în om, întrucât îl situează alături de soare, de lună şi de alte lucruri minunat… Însă, dacă te gândeşti că măreţia omului constă mai ales în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, lucru pe care nu l-a spus nici despre pământ, nici despre soare sau despre lună, atunci într-adevăr vrednicia lui este mai presus de orice asemănare. Dar dincolo de toate acestea, vrednicia lui creşte prin faptul că numai el este sortit să facă parte din împărăţia cerurilor” .

Într-o formă mult mai clară, acelaşi Grigorie, episcopul Nyssei, arată calitatea de împărat a omului, spunând: „căci nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuşi, ci întâi trebuia pregătită împărăţia şi abea după aceea urma să aibă loc primirea suveranului” , sau: „iată de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi, nu pentru că ar fi fost aruncat la urmă ca un dispreţuit, ci ca unul care încă din clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi” .

Conform Revelaţiei divine, omul este creat din trup şi suflet. Trupul este din materia comună Cosmosului, iar natura sufletului are o înrudire specială cu Dumnezeu. „Omul este înrudit cu Dumnezeu” , spune Sfântul Grigore de Nyssa. El explică de ce natura omului se sustrage consideraţiei teoretice – atheoretos – adică nu poate fi cuprinsă într-o formulare definitivă deoarece este mai uşor să cunoşti cerul decât pe tine însuţi” . Omul rămâne un mister şi devine preotul întregului cosmos: „în calitate de pământ sunt legat de viaţa de jos, dar fiind şi o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorinţa vieţii viitoare” . Astfel, datorită modului în care a fost creat, omul poate participa la viaţa divină, este „neamul lui Dumnezeu” şi din acest motiv „chipul” anticipează îndumnezeirea.