"Definitiile preleveaza si privilegiaza din intregul religiei fie partea de institutie sociala (cu efectele ei morale), fie fenomenul istoric, adica sensul genezei sale in context istoric, fie ideologia, ca in definitiile de inspiratie marxista, o suprapunere in suprastructura si constiinta sociala etc. Din perspectiva raportarii la experienta religioasa ca "origine", religia poate fi definita drept comunizarea experientelor religioase individuale, modalitatea prin care experientele individuale religioase devin experiente religioase colective. Experienta religioasa individuala este o interpretare a sacrului, limitata de cuprinsul propriei vieti individuale. Religia este, in schimb, o interpretare comunitara a sacrului, o interpretare care desfasoara cuprinsul vietii colective." "Sacrul este forta care, supraadaugata realului, organizeaza societatea si este conditia supravietuirii ei. Viata religioasa mentine sentimentele de teama respectuoasa, fundamentand astfel supunerea si conformarea sociala, precum si cele de exaltare, alimentand integrarea fuziunea in grup. Pe scurt, sacrul ar fii miscarea comuniala a societatii." Mircea Eliade propune "o bipartitie a lumii in sacru si profan. Structura acestei bipartitii este prea complexa si problema nu intereseaza decat indirect tema noastra." Giovani Filoramo, un alt istoric al religiilor, propune o definitie a dualismului religios, despre care afirma ca "spre deosebire de monoteism si politeism care se definesc prin opozitie reciproca in virtutea existentei unui dumnezeu unic (cu excluderea oricarui alt Dumnezeu) sau a existentei unui panteon coordonat in mod ierarhic de mai multi zei, prin termenul de dualism se descrie de obicei o serie de doctrine diteiste care se disting prin existenta, in primul rand pe pragul cosmologic al crearii lumii, a doua principii aflate in conflict. Ca atare, dualismul poate fii situat, din punct de vedere topologic, la jumatatea drumului dintre credintele politeiste si credintele monoteiste. Problema dualismului este in spatiul religios strans legata de problema originii Raului, consecinta a acelei rascruci fundamentale in virtutea careia in diferite traditii religioase, in timp ce se afirma un pesimism cosmic si antropologic crescand, care vede in Rau o componenta esentiala a ordinii constituite, ce presupune totodata, pe fondul unei schimbari radicale a conceptiei despre divin ca Dumnezeu este scutit de orice responsabilitate referitoare la originea acestui Rau, perceput ca realitate sui generis, inzestrat de aceea cu o consistenta ontologicala proprie. In acest context, prin "religii dualiste" se inteleg acele religii care, desi cauta in felul lor sa prezerve transcendenta absoluta si unicitatea principiului divin, in incercarea de a concilia existenta unui Dumnezeu absolut bun cu existenta unui Rau radical de care El nu este in nici un fel responsabil, au recurs la un demers teologic tipic dualist, care presupune existenta a doua principii divine, dintre care unul este cauza si originea raului." "De la inceputul secolului", afirma Mircea Eliade, "dualismul si alte problem conexe precum polaritatea, antagonismul, complementaritatea, au fost abordate dintr-o noua perspectiva, iar rezultatele cercetarii ne captiveaza inca mai ales in ce priveste ipotezele pe care le-au suscitat. Modificarea perspectivei a inceput, fara indoiala, cu monografia lui Durkheim si Mauss "De quelquels formes primitives de clasaification: contribution a l'etude des representations collectives". Autorii nu au atacat direct problemele dualismului si polaritatii, dar au evidentiat anumite tipuri de clasificare sociala intemeiate, in ultima instanta, pe un principiu similar, anume diviziunea bipartita din natura si societate. Acest articol a avut o rezonanta exceptionala, in special in Franta. Durkheim si Mauss au crezut ca demonstrasera faptul ca ideile sunt organizate potrivit unui model furnizat de societate. Dupa ei, exista o solidaritate intima intre sistemul social si sistemul logic. Daca universul este divizat in zone mai mult sau mai putin complexe (cer si pamant, sus si jos, dreapta si stanga, cele patru puncte cardinale etc.), motivul il constituie faptul ca societatea este impartita in planuri si totemuri. Fara a intra in discutarea acestor teorii este de ajuns sa spunem ca Durkheim si Mauss nu au demonstrat de fapt, nu se poate demonstra ca societatea a fost cauza sau modelul clasificarii bipartite sau tripartite. Tot ce se poate spune este faptul ca acelasi principiu explica atat clasificarile universului cat si pe cele ale societatii. Daca vrem cu orice pret sa aflam "originea" principiului care instaureaza ordinea intr-un haos preexistent, trebuie mai degraba sa o cautam in experienta primara a orientarii in spatiu. In primul sfert al secolului trecut, gratie unei cunoasteri din ce in ce mai extinse a institutiilor sociale si politice, savantii au fost impresionati si intrigati de marele numar de organizari sociale de tip binar si multiplele forme de "dualitati". Concomitent cu sociologismul lui Durkheim si al discipolilor lui, o scoala "difuzionista" a inceput sa se impuna in Anglia. Potrivit aderentilor acestei scoli, organizarile sociale de tip binar apar ca rezultat al unor evenimente istorice, anume din amestecul a doua popoare diferite dintre care unul, navalitorul victorios, ar fi elaborat un sistem social in cooperare cu populatia bastinasa a teritoriului invadat. Pe scurt, in deceniul al treilea, clasificarile duale ale societatii si lumii, cu toate cosmologiile, mitologiile si ritualurile pe care clasificarea duala le implica erau considerate fie de origine sociala (Durkheim si discipolii sai), fie de origine "istorica", adica in acest al doilea caz rezultand din amestecul a doua grupari etnice: o minoritate de invingatori civilizati si o masa de autohtoni zabovind intr-un stadiu de primitivitate. Recent, insa, s-au incercat sa se depaseasca aceste doua perspective, cea sociologica si cea istoricistica. Structuralismul, de pilda, interpreteaza diferitele tipuri de opozitii ca expresii a unui sistem riguros si perfect articulat, desi acest sistem opereaza la nivelul inconstient al spiritului. Pentru structuralisti, polaritatile, opozitiile si antagonismele nu au o origine sociala si nici nu trebuie explicate prin evenimente istorice. Mai degraba, ele sunt expresii ale unui sistem perfect coerent, desi actioneaza la nivelul inconstientului. In ultima instanta, este vorba de o structura a vietii. Altfel spus, nu exista solutie de continuitate intre polaritatile si opozitiile percepute la nivelul materiei, vietii, inconstientului, a limbajului sau al organizarii sociale si acelea percepute la nivelul creatiilor mitologice si religioase.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
