Despre dragostea creștină

1. Pregătire Aperceptivă: Preacucernice Părinte Profesor, dragi colegi, orele trecute am discutat despre Sfintele Taine, importanța lor și nevoia deosebită de a le aplica în viața noastră. În acestă zi, voi începe prin a vă adresa o întrebare: Știți, oare,care sunt virtuțile creștine? Acestea sunt credința, nădejdea și dragostea. Totodată, țin să accentuez importanța uneia dintre cele amintite printr-o altă întrebare: Oare căreia i se atribuie o importanță mai deosebită? Cea mai importantă este dragostea. Totuși, despre iubire putem spune că este cel mai sublim sentiment pe care omul poate să îl nutrească-„Nu există om atât de laș pe care iubirea să nu-l transforme în erou”, spune Platon- iubirea este în același timp și cea mai mare poruncă pe care am primit-o de la Mäntuitorul: “Poruncă nouă vă dau vouă: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.” [Ev. Ioan 13,34].

2. Anunțarea Temei: Astăzi vom vorbi despre iubirea creștină. Pentru astăzi, m-am gândit puțin la nevoia oamenilor de zi cu zi și anume iubirea creștină. Deși, poate, ne este greu să acceptam, ea este singura sursă ce ne menține în viața aceasta și, de ce să nu o privim ca o pregătire pentru Viața Veșnică?

3. Tratarea Temei: Trebuie să știm că, pentru dobândirea mântuirii și fericirii veșnice, credinciosul, pe lânga credință și nădejde, are neapărată trebuință și de dragoste, care este a treia cea mai mare virtute teologică. Prin credință, credinciosul primește și-și însușește adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu și propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde așteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mântuirea sa; prin dragoste însă, el intra în cea mai strânsă comuniune de viață cu Dumnezeu. Îl îmbrățișează cu toate puterile sufletului său și-I împlinește voia Sa, precum citim in Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4,16). Oriunde întoarcem zilnic privirea observăm mărturii ale dragostei lui Dumnezeu: natura, lucrurile, existența și toate cele ce vin din Izvorul vieții, înțelepciunii și bucuriei. Toate gravitează în legea Iubirii. Scrie pe fiecare petală, pe fiecare fir de iarbă, pe orice tril de pasăre, pe razele calde de soare, toate mărturisesc tainic că „Dumnezeu este Iubire”.

Acum aș vrea să răspundem la o scurtă întrebare: „Ce este dragostea?”. În sens larg, dragostea este dorința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic de dorit. Această năzuința este sădită de Însuși Dumnezeu în firea omului, la Creare, și de aceea se numește dragoste firească. În temeiul acestei consecvențe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare. Dar cum, prin păcatul strămoșesc, firea omului a fost slăbită, doar cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mîntuirea sa, căci spune Mântuitorul: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). De aceea, pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată trebuință de dragoste care să lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafireasă, de dragostea creștină sau de dragostea ca virtute teologică.

Dacă am răspuns la întrebarea mai sus adresată,voi continua cu o altă întrebare, și anume: „Ce este dragostea creștină?”. Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creștinului, prin care, acesta, are năzuința adâncă și curată către Dumnezeu, și dorește din toate puterile sufletului unirea cu El având voință hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfânta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pământesc. Dragostea creștină este de la Dumnezeu (I Ioan 4,7) și este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat in inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă” (Rom. 5,5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtuților creștine, fiindcă toate celelalte virtuți trăiesc cu adevărat și rodesc binefăcător în viața creștinului numai când sunt luminate și încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al dragostei creștine”, pe care- l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola întai către Corinteni.

Cum credeți că trebuie să împărțim dozajul nostru de iubire? Dragostea creștinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile și legile Sale; apoi către aproapele și, în fine, către sine însuși, căci aceasta este porunca Mântuitorului: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37-39). Însă poate vă întrebați de ce trebuie să îl iubim pe Dumnezeu? Creștinul trebuie să îl iubeasca pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întai pe el (I Ioan 4, 19) și fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susținătorul, Răscumpărătotul și Binefăcătorul său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât dragoste. Aceasta înseamnă că creștinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate simțirile, doririle și voirile sale, <<să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu>> și în întreaga sa viață să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie și bucurie. Căci ce este mai frumos și mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, care este veșnica frumusețe, veșnica bunătate, veșnica dragoste. Psalmistul spune: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33,8). Apoi creștinul trebuie sa iubească pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuși, fiindcă toți oamenii sunt făcuți dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu și sunt frați între ei, deopotrivă iubiți de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor Și-a jertfit Unicul Său Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.