Combaterea Prozelitismului Sectar

1. Prozelitismul sectar

Prozelitismul sectar în societatea contemporană reprezintă o problemă majooră cu numeroase implicaţii sociale, punând în pericol liniştea societăţii şi viaţa comunitară a credincioşilor ortodocşi. Sectele au existat dintotdeauna, pentru ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă forţă şi pentru ca cei ce-l deţin să se întărească, prin încercări, în confruntarea lor cu lumea. Au existat secte desprinse şi din Biserica Ortodoxă , dar n-au supravieţuit în faţa adevărurilor lăsate de Mântuitorul şi păstrate cu sfinţenie, în forma lor originală, de către Sfânţii Părinţi. În schimb, în lumea Occidentală acestea au ajuns inimaginabil de numeroase şi agresive. Sectele supravieţuiesc doar acolo unde domneşte relativismul.

Din perspectiva sectarăm ordinea statală, organizarea eclezială, relaţia de dependenţă faţă de interiorul Bisericii, autoritatea sacerdotală şi controlul doctrinar sunt obstacole care îngrădesc existenţa liberă a comunităţii creştine în perioada apostolică. De aceea pentru ele, mântuirea este o afacere personală, şi nu de relaţia cu un rganism haric, aşa cum şi interpretarea Bibliei este o chestiune personală, permisă prin botezul direct cu Duh Sfânt şi cu foc.

Trăsăturile care definesc cel mai bine sectele sunt: alegerea voluntară şi mutuală, separatismul şi exclusivismul, autoidentificarea cu grupul însoţită de supravieţuire şi izolaţionism, elitismul şi legitimarea directă cu Dumneazeu. Aceste trăsături demonstrează de ce sectele ignoră orice organizare comunitară. Ele seamănă diviziune nu numai în societate şi Biserică, ci şi în familie, pentru că dăruiesc în schimb o familie nouă.

Sectele critică fastul Bisericii şi al slujbelor şi susţin lipsa de importanţă a postului şi rânduielilor canonice. Pentru creştinii ortodocşi aceste ritualuri sunt o dovadă de respect faţă de Dumnezeu, ele se aseamănă cu ceremoniile obişnuite manifestate în general între oameni cu diferite ocazii şi îşi gasesc corespondent in toatre religiile existente până acum, demosntrând că omul nu se poate lipsi de asemenea mijloace de manifestare a adoraţiei faţă de Dumnezeu.

Sectele obiectează că ritualurile sunt necesare pentru oamenii simpli, care nu înteleg pe Dumnezeu decât prin exemple materiale, pe când cei inteligenţi adoră pe Dumnezeu în Sine, nedivizat şi spiritual. Dar orice unitate există în diversitate şi, ca atare, lumea nu dovedeşte prin diversitatea că este rea, deodată ce şi-a primit exitenţa de la Dumnezeu. Atracţia faţă de creţinele naive sectare este alimentată mult de nesinceritatea, lipsa evlaviei, credinţei şi iubirii adevărate, de fătărnicia, formalismul şi ritualismul câtorva credincioşi şi preoţi care sunt artificial generalizate. Evlavia fariseică, făţărnicia cultică, manifestările dramatice, exagerarea şi goana după avantajale materialeduc la pierderea credincioşilor care caută un exemplu personal în reot şi în credincioşi.

În situaţia actuală de criză spirituală exagerată, este nevoie de mulţi preoţi foarte evlavioşi pentru a „schimba faţa pământului.” Este nevoie pentru aceasta de înfiinţarea de parohii pentru toţi credincioşii, de grijă, evlavie faţă de slujbe, ordine, cântarea frumoasă la strană, arătarea neajunsurilor, a gălăgiei şi efectelor ei în timp asupra intregrităţii morale şi a liniştii sufleteşti

2. Strategii ortodoxe antiprozelitiste

Când vorbim de rezistenţa ortodoxă faţă de prozelitismul actual, trebuie să ne referim la Ortodoxie în ansamblul ei, adică la întreaga comunicare panortodoxă, la Ortodixia ecumenică pe de alta parte şi la fiecare Biserică Ortodoxă structurată etnic, naţional care se confruntă într-un mod particular şi propriu cu această situaţie care poate genera stări conflictuale . Mai mult Ortodoxia trebuie să se apere de prozelitismul romano-catolic în acele Biserici locale în care un număr mare de credincioşi au căzut cu secole în urmă în mrejele uniatismului, de fapt un imperialism eclesial catolic, dublat de o politică colonială a puterilor seculare ale timpului, respectiv puterile politice occidentale.

Unii credincioşi uniţi reveniţi la Ortodoxie sunt tentaţi prin diferite mijloace prozelitiste să revină la fosta Biserică unită. Este însă binecunoscut faptul că „uniaţia a fost cea mai puternică formă a prozelitismului catolic printre ortodocşi, care a înrăutăţit enorm de mult relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romano-Catolică”.

Ortodoxia trebuie să se apere şi de acţiunea noilor secte ce manipulează conştiinţele slabe prin diverse mijloace neoneste între care bunurile materiale şi banii ocupă un loc central. Ortodoxia trebuie să evite şi să se opună unor relativizări dogmatice în plan hristologic, pnevmatologic şi eclesial-sacramental în care poate fi atrasă, în dialogul ecumenic şi interreligios de unii dintre reprezentanţii săi, în aceste comisii mixte care, având în vedere numărul scăzut de ortodocşi, în general în Mişcarea Ecumenică şi numărul mare de protestanţi, pot fi copleşiţi iar întervenţiile lor să nu mai fie luate totdeauna în consideraţie.