Cateheză despre Sfintele Moaște

1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ:

Sfinții sunt acei oameni pe care Biserica creștină îi cinstește pentru viața lor curată, pentru lupta și adesea chiar jertfa vieții lor pentru biruința creștinismului în lume. După moarte, răsplata lor este fericirea de a se afla în lumina și în slava cerească și a vedea strălucirea fețeii lui Dumnezeu. Sfinții sunt invocați de credincioși ca exemple și icoane de viață creștină, vrednic de urmat, precum și ca mijlocitori la Dumnezeu. Prin harul pe care îl au și prin rugăciunile lor, sfinții cărora noi ne rugăm ne apără și ne ocrotesc, mijlocind între noi și Dumnezeu și câștigând pentru noi mila și îndurarea lui Dumnezeu.

2. ANUNȚAREA TEMEI:

Astăzi vom vorbi, cu îngăduința Bunului Dumnezeu, despre Sfintele Moaște, care sunt “daruri supranaturale care au însuflețit pe sfinți cât au fost în viață”.

3. TRATAREA:

Explicarea nestricăciunii trupurilor sfinţilor ţine de înţelegerea raportului suflet - trup. Cinstirea moaştelor are drept bază ideea că există o unitate deplină între sufletul şi trupul unui sfânt pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că spiritul acestuia nu părăseşte cu totul trupul, menţinându-se astfel în moaşte o putere dumnezeiască.

Prin întreaga sa viaţă sfântul s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu devenind astfel Biserică a Sfântului Duh, sfinţindu-şi, prin harul dumnezeiesc, trupul şi sufletul. De aceea nici după trecerea sa la cele veşnice harul lui Dumnezeu nu îl părăseşte, rămânând viu şi lucrător.

Prezenţa Duhului Sfânt în osemintele sfântului, face pe credincios, să intre în legătură cu persoana sa, astfel în rugăciune duhurilor celor doi se unesc şi împreună preaslăvesc pe Dumnezeu.

Cinstirea sfintelor moaşte prin urmare, trece asupra persoanei sfântului, ca şi în cazul icoanei, fiind aşadar un argument al adevărului că puterea morţii este mărginită prin Învierea Mântuitorului. Este din acest punct de vedere o componentă a cultului relativ.

Sfânta Scriptură dovedeşte deplin originea divină a omului, care este făcut după chipul lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,26-27). Zidit de Dumnezeu, omul este în fiinţa sa o dualitate aparţinând prin suflet lumii spirituale, iar prin trup lumii materiale.

Făptura concretă în timp şi spaţiu, ce trăieşte însă în veşnicie, omul, posedă în el virtualitatea cunoaşterii Creatorului său prin suflet şi nu prin trup. Însă „locul specific al receptării revelaţiei divine” nu este sufletul sau duhul, independent de trup, este inima, adică duhul legat de trup. Inima, „sediu al vieţii sufleteşti” este spaţiul de reunificare a fiinţei umane, în care ea primeşte harul divin. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), zice Domnul Iisus Hristos. Inima poartă întreaga viaţă psihică şi trupească a omului, deci: „Ce este viaţa noastră, decât o căutare neîncetată a locului inimii?”, spune isihastul.

Astfel, sfinţii sunt cei ce au depăşit dualitatea fiinţei, ridicându-se peste materie şi forma din care constau trupurile „au străbătut carnea şi materia, înrudindu-se cu Dumnezeu şi învrednicindu-se să se amestece cu lumina preacurată”.

Puterea dumnezeiască pe care şi-au atras-o sfinţii nu le-a „umplut” doar sufletul, ci le-a îndumnezeit făptura întreagă. „Harul sapă în inima fiilor luminii legile Duhului ... inima porunceşte şi conduce întregul trup” scrie Sfântul Macarie cel Mare. Sfântul este deci omul ce şi-a îndumnezeit trupul. Legătura indestructibilă dintre suflet şi trup explică legătura dintre duhul sfinţilor şi moaştele lor.