Avort

Exprimandu-si punctul de vedere cu privire la avort, Sfanta Biserica face acest lucru in conformitate cu invatatura ei privind aparitia vietii in general si a vietii umane, in special.

Potrivit Revelatiei si invataturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei, 7,28). Dumnezeu a creat viata sub toate aspectele ei, iar in ceea ce priveste viata omeneasca, Dumnezeu a aratat o grija deosebita. Viata omeneasca nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru aparitia ei, Dumnezeu a avut o grija deosebita: omul nu apare la porunca, ci in urma unui sfat si a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plasmuire si de suflare de viata. Viata omeneasca nu este determinata doar de plasmuirea omului din pamant, ci si (sau mai ales) de suflarea viu-facatoare a lui Dumnezeu.

Aceasta ne dovedeste faptul ca omul nu este simpla fiinta biologica („fiinta vie” inzestrata cu suflet rational), ci este deodata suflet viu (Facere, 2,7) si trup omenesc (nu orice trup) viu. Asa a aparut primul om (Adam), asa au aparut, apar si vor aparea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii in istorie: suflete vii in trupuri vii. Omul este, asadar, o fiinta psiho-fizica ce a fost si este creata de Dumnezeu dupa chipul Sau (Facere 3,28), in vederea asemanarii cu El. Consecinta logica a acestei invataturi si credinte este aceea ca toate fiintele omenesti sunt in mod fundamental egale intre ele in ceea ce priveste natura si vocatia lor. Ele poseda deodata, actual si potential, aceeasi demnitate si aceeasi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip intr-un continuu proces de asemanare cu Dumnezeu.

Pentru ca este purtatoarea chipului lui Dumnezeu, orice fiinta omeneasca, oricare ar fi varsta, situatia sau starea sa fizica, detine o demnitate reala si impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis impotriva fiintei umane este comis, intr-o anumita masura, impotriva vointei lui Dumnezeu, dupa cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine facut lui Dumnezeu Insusi: „Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut ( ), intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” (Mat. 25,40,45).

Daca viata si, mai ales, viata omeneasca nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vietii umane nu este efectul intamplarii si nici exclusiv produsul eforturilor omenesti. Viata omului este de la Dumnezeu si se perpetueaza prin intermediul fiintelor omenesti, potrivit celor randuite de Dumnezeu. Omul se bucura de viata si de puterea vietii; are dreptul la viata, dar si responsabilitatea de a respecta aceasta viata, de a o apara in orice imprejurare, stiind ca, in existenta istorica in trup omul isi pregateste participarea la Imparatia lui Dumnezeu.

Revelatia (consemnata in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie) ne ofera suficiente dovezi ca ceea ce s-a zamislit in femeie este fiinta omeneasca (nu simplu „produs de conceptie”), care nu exclude grija lui Dumnezeu si care trebuie sa se bucure de respectul datorat demnitatii umane. Cum Biserica are o grija deosebita fata de fiintele umane neputincioase si fara aparare, nu poate sa nu se ingrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinte omenesti, embrionii umani si pruncii nenascuti.

Psalmistul David a spus in acest sens: „Doamne, Tu m-ai plasmuit in pantecele mamei mele” (Ps. 138,13). Iar Dumnezeu avea sa-i spuna lui Ieremia: „Inainte de a fi zamislit in pantece, te-am cunoscut si inainte de a iesi din pantece te-am sfintit” (Ieremia I.5). Iov a spus: „Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Iov 10,8-9). Legislatia lui Moise a acordat o grija deosebita mamei si pruncului (Ex. Iesirea, 21, 23-24, 9,6).

Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatam doua lucruri foarte importante:

a) Elisabeta arata un respect deosebit fata de Cel zamislit in pantecele Sfintei Fecioare Maria;

b) Se confirma faptul ca pruncul din pantecele mamei participa, in felul sau, la evenimentele la care participa mama; Evanghelistul ne spune ca, de indata ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a saltat pruncul in pantecele ei (Lc. 1,44), ceea ce demonstreaza ca, inainte de nastere, pruncul percepe deja prezenta lui Dumnezeu.

Extinzandu-se din spatiul ebraic, mesajul crestin s-a confruntat cu o lume si cu o civilizatie care avea cu totul alte aspiratii si alte coordonate decat cele trasate de Revelatie. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicala, fie prin luarea de medicamente erau de mult cunoscute in mediile neebraice. Ceea ce nu cunostea lumea greco-romana era notiunea de pacat, de uraciune inaintea lui Dumnezeu, adica incalcarea cu stiinta si libera vointa a vointei lui Dumnezeu, notiune foarte prezenta in traditia iudaica si in viata crestina. In scrierile Sfantului Pavel gasim liste cu pacate pe care, de le vor comite, oamenii nu vor intra in Imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10, Gal. 5,20, Efes. 5,5). Printre acestea se numara si cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia).