Problematica Copilului cu Dizabilități

Ce este dizabilitatea- Putini ar şti să răspundă

Un lucru e cert: când auzim din întâmplare acest cuvânt ne gândim la o persoană total izolată de societate, căreia nu i se permite să trăiască decât între patru pereţi. Nimeni nu se gândeşte la aceşti copii, aceşti oameni care suferă, nu pentru că au un handicap, ci pentru că societatea în care trăiesc nu le oferă posibilitatea să se exprime.

Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.

“Persoanele cu dizabilităţi din România constitutie o categorie dezavantajată a României, în special cei ce locuiesc în mediul rural sau sunt institutionalizaţi. Prezenţa handicapului, starea materială precară ( în cele mai multe cazuri) , izolarea psihologică determinate de statutul de persoană exclusă, lipsa unor servicii alternative adresate acestora, dificultatea accesului la informaţiile în domeniu, accesul defectuos la serviciile medicale de calitate prezintă dificultăţi suplimentare pentru aceasta categorie de persoane.”

Atitudinea pozitivă zilnică a adultului faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate ajuta efectiv în dezvoltarea capacităţilor de comunicare Copilul va comunica mai uşor dacă doreşte să o facă , dacă doreşte să exprime lucrurile pe care le trăieşte. Folosind eficient capacităţile noastre de comunicare, vom putea stimula modul de comunicare al copilului. Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai independent posibil în toate acţiunile pe care le întreprinde.

Copiii au nevoie de foarte multă protecţie. Se spune ca modul în care te porţi cu copiii arată adevarată faţă a omului.

Având câştigate cât mai multe deprinderi din această arie de dezvoltare, copilul cu dizabilităţi are şanse reale de a fi acceptat/integrat în viaţa socială a comunităţii din care face parte, pe de o parte, şi pe de alta parte, o comunitate permisivă, în ceea ce priveşte această categorie de copii dă dovadă de responsabilitate, acceptare şi omenie.

În mare măsură, copilul cu dizabilităţi, întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte autonomia personală, fapt care duce la dependenţa totală faţă de adulţi. Ca să obţină independenţă în activităţile uzuale zilnice, copiii au nevoie de autonomie personală în sensul satisfacerii unor cerinţe elementare cum ar fi: îmbrăcatul, dezbrăcatul, aşezarea hainelor în cuier, igiena mâinilor, a nasului, a corpului în general, servirea mesei, păstrarea igienei în locul în care-şi desfăşoară activitatea, păstrarea igienei hainelor, a încălţămintei, păstrarea curăţeniei şi a ordinii, la colţul cu jucării, la colţul rechizite.

Necesitatea formării deprinderilor de autonomie personală la copii este evidentă încă din primii ani de viaţă pentru a se putea adapta mediului extern social şi pentru a putea fi integraţi într-un grup.

Copilul cu dizabilităţi nu reprezintă un final de drum, ci este doar începutul unei mari provocări: aceea de a acorda copilului drepturile fundamentale, de a-i recunoaşte şi accepta posibilităţile, dar şi limitele, de a-i oferi şanse de integrare. Copilul cu dizabilităţi reprezintă doar o altă individualitate şi trebuie abordat tocmai din această perspectivă.

Putem preciza câteva dintre caracteristicile copiilor cu dizabilităţi:

- dificultăţi ale mobilităţii fizice generale;

- incapacitatea de autoîngrijire şi dificultăţi de autoservire;

- dificultăţi majore în formarea conştiinţei de sine şi în relaţionarea cu cei din jur;