Pedagogia învățământului primar - climatul în familie și reușita școlară

Introducere:

Dezvoltarea psihică a elevilui are o "istorie individuală ", a cărei fundamentare se realizează încă din familie. Copilul, crescut într-un anumit tip de climat afectiv şi intelectual, va asimila mai uşor acele valori socio-culturale cu care vine în contact repetat şi nemijlocit înca prin modelele de conduită ale parintilor. Familia îndeplineşte, prin funcţia sa de socializare a copilului, un rol nebănuit de important în formarea ierarhiei valorilor individuale. Familiile cu nivel de aspiraţie ridicat, orientate spre succese şi performanţe, acordă o importanţă deosebită reuşitei şcolare a copilului. În acest tip de familie, la baza motivării bucuriilor sau a necazurilor, a succeselor sau a insucceselor, într-un cuvânt al autoevaluarii, stau realizările.

Încrederea în sine observată la elev este "oglinda" încurajării şi a încrederii ce i se acordă în familie, în primul rând, şi în şcoală. Pe baza evăluării randamentului şcolar, copilul îşi formează o autoevaluare din ce în ce mai realistă, care se manifestă, la rândul său, în nivelul de aspiraţie al copilului.

Alături de şcoală, familia reprezintă un instrument esenţial de reglare a legăturilor copilului cu mediul. Familia este unul din factorii hotărâtori care contribuie la formarea personalităţii acestuia, pregătindu-l astfel pentru viaţă. De felul în care se achită de sarcinile care-i revin, de modul în care-şi asumă propriile-i roluri depinde dezvoltarea ulterioară a copilului.

Familia trebuie să asigure copilului propriu un mediu favorabil dezvoltării şi învăţării. Scopul principal al educaţiei părinteşti este acela de a pregăti copilul pentru existenţa independentă ca adult. Un copil îşi începe viaţa printr-o stare de totală dependenţă. Dacă educaţia lui este reuşită, tânărul sau tânăra se va desprinde din acea dependenţă, devenind o fiinţă umană cu respect de sine, responsabili faţă de sine şi capabilă să răspundă cu entuziasm şi competenţă la provocările vieţii. Viitorul adult va deveni "independent" nu numai din punct de vedere financiar, ci şi intelectual şi psihic.

Un nou-născut nu are încă simţul identităţii personale; nu există conştiinţa separării, în orice caz nu aşa cum trăiesc adulţii această conştiinţă. Menirea principală a omului este aceea de a evolua spre un sine independent. Este de asemenea şi principala provocare umană, din moment ce succesul nu e garantat în orice moment, procesul poate fi întrerupt, frustrat, blocat sau deranjat, astfel încât fiinţa umană se poate frânge sau înţepeni la un nivel sau altul de maturitate emoţională. Nu este greu de observat faptul că majoritatea oamenilor naufragiază pe undeva de-a lungul acestei căi de dezvoltare.

Există un vechi aforism care spune că o educaţie părintească eficientă constă în primul rând în a-i da copilului rădăcini (să se dezvolte) şi apoi aripi (să zboare). Siguranţa unei baze solide, dar şi încrederea în sine că într-o bună zi o va putea părăsi. Copiii nu cresc în vid, ci într-un context social. Într-adevăr, multe dintre dramele evoluţiei spre individualizare şi autonomie au loc în şi prin contactul cu alte fiinţe umane. În cadrul primelor contacte din copilărie, omul poate trăi fie sentimentul siguranţei şi al ocrotirii necesar dezvoltării sinelui, fie pe cel al terorii şi al instabilităţii, ceea ce-i frânge sinele înainte de a fi pe deplin format. În timpul următoarelor contacte, copilul poate încerca experienţa de a fi acceptat şi respectat sau respins şi înjosit. Copilul poate trăi fie în acel echilibru dintre protecţie şi libertate, fie în condiţii de supraprotecţie, care infantilizează, ori într-o situaţie de subprotecţie ce-i solicită nişte resurse pe care nu le are încă. Asemenea experienţe contribuie la acel tip de sine şi de respect de sine care se va dezvolta în timp.

Familia, prin tonalitatea şi atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală şi gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri şi tensiuni existente în mediul familial vor genera în conştiinţa copilului îndoieli, reticenţe sau reacţii neadaptative.