Minciuna, simulare și disimulare - delimitări conceptuale

Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanţe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existenţiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o formă de administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la ceea ce îndeobşte este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este, minciuna dă seama de faptul că distanţa dintre real şi ireal este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu întotdeauna este urmărită corespondenţa dintre ceea ce se afirmă şi stările de fapt (şi că, în anumite circumstanţe, acest lucru este chiar contraindicat!), că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trişa, de a ascunde, de a năsoci. Minciuna este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândeşte o anumită experienţă praxiologică, ajunge la o anumită performanţă discursivă, este integrat în comunitate şi are anumite interese. Nu minţi doar de dragul de a minţi.

Mincinosul este în general o persoană bine situată. Discursul contrafactul presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, cpacitatea unui subiect de a alege între mai multe opţiuni favorabile. Actul de a minţi presupune o anumită capacitate proiectivă, ideaţională, care să treacă dincolo de prezent (în general mincinosul este un ins nemulţumit); cunoaşterea adevărului, dar şi abţinerea de a-l spune, de a te da de gol; fructificarea efectivă a avantajului de a şti mai mult decât alt subiect, de afi cu un pas înaintea lui.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire de tip simbolic, o decentrare şi o dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului . cele mai dese minciuni ale fiinţei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai uşor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai uşor prin mimică sau gestică. Mâinile sau faţa noastră sunt mai sincere, mai transparente.

Jankelevitch M. a explicat că punerea la index a minciunii se face „prin mecanisme sociale pe care trişorul le afectează, ci prin periculoasa facilitate a înşelătoriei sale. Totul se poate spune, dacă nu se face, căci dacă nu se poate acţiona asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispoziţia noastră autocrată şi la o desăvârşită discreţie... unde se va opri mincinosul? Cine ar putea să-l împiedice să se servească de pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minţi. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciună.” (1)

Legată indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin disimulat printr-o simplă informare. Atunci când comunic adversarului meu că „Drumul spre care tu te îndrepţi este blocat” (ştiind că aserţiunea este contrară adevărului, dar gândind că prezenţa altuia pe acest drum jenează sau dezavantajează), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în altă direcţie. Sub masca unei simple descrieri a unei realităţi (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin („n-o lua pe acest drum!”). discursul langajier este penetrat de o puternică dispoziţie de prevalorizare şi preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influenţa şi pueterea să se manifeste, să se distribuie mai tot timpul disproporţionat, preferenţial. Se vorbeşte când trebuie, cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie. Simpla împrăştiere de informaţii nu rămâne inocentă. Substanţa limbii – îngemănată cu contextul manifestării ei – conţine o insiduoasă apetenţă de dominare, care se împrăştie de îndată ce circumstanţele devin favorabile.

Omul minte şi prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesată a gesturilor şi comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reuşeşti să minţi în deplinătăcere. Poţi foarte bine să induci în eroare acţionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificaţiile unor acte sau îmbinându-le şi articulându-le astfel încât să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca şi a cuvintelor, este nelimitată şi, de aceea, ea creează spaţiul de manevră suficient de larg pentru reuşite strategii de înşelare. Minţim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne, ... minţindu-ne. Minţim de cum facem prima mişcare, dar şi în nemişcare.

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o fiinţă nemulţumită de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îî) este dat, tinzând să stăpânească şi alte orizonturi pe care le identifică după porealabile ordonări, ierarhizări, selectări. Trebuie să fii capabil de a construi şi alte trasee, să le înobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna minţi având în minte „mai multul”, „mai binele”, „mai frumosul”.

Din punct de vedere psihologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptativă şi succesivă de inserţie optimală a individului în complicată reţea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa minciunii poate da seama de calitatea relaţiilor care reglementează societatea, de profilul comunicării dintre diferiţi protagonişti sociali.