Metode de Demutizare

Din cauza privării de una din funcţiile esenţiale (auzul) şi mai ales din cauza consecinţelor surdităţii (mutitatea), deficienţii de auz comunică mai puţin şi întâmpină dificultăţi de relaţionare şi integrare socială. Specificitatea programelor de intervenţie pentru însuşirea limbajului este determinată de tipul, gradul şi natura deficienţei de auz şi mai ales de nivelul auzului rezidual.

Indiferent de metoda utilizată în demutizare şi în dezvoltarea comu¬nicării, trebuie creată motivaţia intrinsecă pentru însuşirea limbajului.

Există o multitudine de metode pentru demutizare. Unele sunt metode generale de învăţământ (demonstraţia, modelarea, exerciţiul, conversaţia) şi altele sunt metode speciale.

După cum s-a menţionat deja, demutizarea este activitatea complexă de suprimare a mutităţii, realizată prin compensare organică (folosind componentele structurale neafectate) şi prin compensare funcţională (vizând însuşirea în unitate indisolubilă a articulaţiei, foneticii, lexicului, gramaticii).

Conner remarcă faptul că importantă nu este metoda în sine, ci faptul de a nu transforma copilul deficient auditiv într-un „membru al unei sub-culturi de surzi."

Vîgotski atrage atenţia că este foarte importantă pronunţia ca latură externă a limbajului, dar şi faptul că trebuie realizată dezvoltarea generală a limbajului, spre a nu produce întârzieri în evoluţia generală a copilului.

De asemenea, este important ca metodele pentru demutizare să ţină cont de faptul că ,,în vorbire cuvântul nu e un ansamblu mecanic de sunete" şi că „în articularea sunetelor, organele fonatoare îşi modifică poziţia datorită fenomenului coarticulării (a influenţei reciproce a sunetelor aşezate în diferite medii fonetice)"71.

• Taxonomia metodelor

Din punct de vedere metodologic, există următoarea taxonomie a metodelor pentru demutizare.

• metode orale - care folosesc preponderent limbajul oral:

•metoda orală pură:

• metoda oral-fragmentaristă

• metoda oral-globalistă:

• metoda natural-britanică

• metoda belgiană

• metoda germană

• metoda orală combinată

• metoda mimico-gestuală

• metoda dactilologică

• metoda labiolecturii.

• metoda grafică - care foloseşte preponderent limbajul scris

• metode combinate (mixte) - care folosesc mai multe procedee de

demutizare:

• metoda comunicării totale (constând în utilizarea tuturor căilor

şi mijloacelor de învăţare a limbajului)

• metoda ,limbajului vorbit completat"

E. Verza clasifică metodele pentru demutizare şi în funcţie de locul unde s-au dezvoltat şi după ponderea acordată: metoda italiană, franceză, germană, austriacă, belgiană, românească (aceasta îmbinând principiul însuşirii globale cu cel analitico-sintetic, fără a neglija sau exagera apelul la mijloacele auxiliare).

METODA ORALĂ DE DEMUTIZARE

Metoda orală, utilizată în diferite variante, reprezintă principala şi au¬tentica metodă de demutizare, care constă în însuşirea corectă a emisiei (articulării) şi a recepţiei vorbirii (în condiţii naturale sau cu protezare auditivă), având la bază simţurile valide (văzul şi simţul vibro-tactil sau verbo-kinestezic) şi urmând realizarea unei comunicări inteligibile.

Metoda orală a fost iniţiată în Spania de Pedro Ponce de Leon, el folosind în demutizare toate formele de limbaj: oral, scris, mimic şi dac¬til, în etape:

• etapa I - învăţământul grafic mut - constând în antrenarea manuală pentru a ajunge la scrierea globală şi ideografică, la un vocabular bogat individualizat.

• etapa a Ii-a - învăţământul oral - constând în demutizarea propriu-zisă, bazată pe pronunţarea literă cu literă, apoi silabisirea şi în final pronunţarea cuvintelor scrise din vocabularul individual.

• etapa a IlI-a - pregătirea culturală superioară - constând în trans¬miterea cunoştinţelor necesare unui nobil: vorbirea, citit-scris-socotit, educaţie religioasă (vocabular suficient pentru a se putea confesa şi ruga), cunoaşterea limbii latine, limbii greceşti şi limbii italiene, a filosofiei naturale şi a astrologiei).

Manuel Ramirez de Carrion (1576-1652) - scrie lucrarea ,,Minunile naturii", considerând instruirea surdomuţilor, pe linia tradiţiei lui Ponce, una dintre minuni; el a remarcat posibilitatea transmiterii vibraţiilor sonore şi pe cale osoasă. Juan Pablo Bonet descrie metoda lui Carrion (surdul e învăţat să scrie literele alfabetului reduse la valoarea lor fone¬tică, apoi să le dactileze şi apoi să le pronunţe - deci să înveţe limbajul oral).

Wilhwim Holder preconizează învăţarea articulării, Franciscus Mauricius van Helmont relevă poziţia organelor fonatoare, Johan Konrad Amman, Jacob Rodrigue Pereira, Deschamps sunt adepţi ai metodei orale, al cărei întemeietor este considerat Samuel Heynike, care pune accent pe gimnastica articulatorie, pe gust şi pe conversaţiile libere din timpul plimbărilor şi a muncii fizice în grădină.