Inconstent și Impulsiuni

În psihologie, termenul de inconştient se aplică faptelor psihice care scapă conştiinţei subiectului. El desemnează, deci, ansamblul acelor părţi ale proceselor psihice care scapă sintezei conştiente.

Freud distinge trei instanţe ale personalităţii: inconştient, preconştient, conştient pe care în 1923 le denumeşte inconştient, Eul şi Supra-Eul. În cadrul acestui sistem al personalităţii, inconştientul este instanţa psihică cea mai primitivă şi este constituită din pulsiunile instinctive care sunt veritabile forţe biologice ce tind în mod permanent să se descarce în sfera conştientului.

A doua instanţă, Supra- Eul nu trebuie confundat cu idealul Eului şi nici cu conştiinţa morală. El se naşte din asimilarea prin introiecţie a interdicţiilor parentale şi a altor forţe represive care-şi exercită acţiunea asupra individului în cursul dezvoltării sale.

Eul este instanţa ce se diferenţiază de inconştient prin caracterul său de instanţă de contact cu lumea externă, ea fiind în fapt instanţa conştientă a personalităţii individului..

Jung, distinge la nivelul inconştientului două zone bine delimitate: inconştientul individual şi inconştientul colectiv. Acestea nu exclud şi nu înlocuiesc inconştientul pulsional , ci vin să îl completeze. Inconştientul individual este depozitarul amintirilor şterse, al imaginilor penibile, refulate sau uitate, precum şi al altor materiale ce nu sunt apte de a intra în sfera conştientului. Inconştientul personal va conţine reminiscenţele infantile cele mai precoce ale individului.

Inconştientul colectiv cuprinde, aşa cum spunea Jung, cunoştinţele epocii preinfantile sau vestigiile existenţei ancestrale, vestigiile fiind simple siluete pentru că nu au fost trăite individual. El este sediul experienţelor colective anterioare, trăite direct de întreaga umanitate şi cu care individul se naşte ca o parte psihologică proprie persoanei sale. Acestea sunt arhietipurile sau imaginile primordiale. Pentru acesta este specifică funcţia transcedentală ce proiectează individul în orizontul valorilor aflate în relaţie cu arhietipurile, cu experienţa colectivă anterioară a umanităţii, în timp ce pentru inconştientul personal este specific mecanismul sublimării.

Inconştientul este depozitarul pulsiunilor individuale. La nivelul teoriei de specialitate, în momentul când se discută despre pulsiuni se fac referiri şi la pasiuni.

Pasiunile – termenul provine de la latinescul passio, ce înseamnă a suporta, a suferi şi care se înrudeşte cu grecescul pathos, ce înseamnă suferinţă sau stare afectivă. Ea este o înclinaţie dominantă şi poate deveni exclusivă, similară sau asimilabilă emoţiei.

Pasiunea poate fi considerată şi ca o tendinţă psihică dominantă ce poate da un sens vieţii prin concentrarea energiilor individului şi permiţând realizarea unei opere dificile. Ea este considerată, de unii specialişti, ca fiind experienţe trăite, dar sunt concomitent şi structuri dobândite ale personalităţii individului.

Fouriei distinge mai multe forme de pasiuni, pe care le împarte în trei grupe principale:

1. pasiuni senzitive, legate de cele cinci simţuri;

2. pasiuni spirituale, ce formează lanţul legăturilor sociale: iubirea, ambiţia, prietenia, familiarismul;

3. pasiuni distributive: nevoia de varietate periodică, pasiuni compozite, rezultate din combinarea mai multor plăceri ale simţurilor şi sufletului:

La ora actuală, în psihologie şi psihiatrie, pasiunile se grupează în două clase:

a) forme minore de pasiuni, reprezentate prin joc, perversiuni sexuale, alcoolism, toxicomanii, obiceiuri tiranice;

b) forme majore de pasiuni, care sunt caracterizate prin dereglări afective de mare intensitate, dominând personalitatea, gândirea şi comportamentul şi creând în acest fel tablouri clinice diferite de tipurile următoare: stări paranoide, delirul pasional, psihozele paranoide.

Evoluţia concepţiilor şi atitudinilor faţă de pasiuni s-a realizat pe parcursul a trei

etape: etapa morală, etapa psihologică şi etapa medico-psihiatrică.