Formele organizării instruirii didactice

De-a lungul istoriei sale, sistemul de învățământ a cunoscut mai multe forme de organizare. La începuturile educației ca activitate specific umană, instruirea se făcea individual, situațional și selectiv. Dezvoltarea culturii și a civilizației, multiplicarea experienței sociale, creșterea populației școlare, industrializarea, toate acestea au făcut ca învățământul individual să nu mai poată acoperi nevoile reale de educare a populației. Erau necesare forme noi de organizare a instruirii, pentru o populației mai numeroasă și pentru categorii sociale diverse.

Astfel, în secolul al XVII-lea, pedagogul Comenius a pus bazele sistemului de organizare a instruirii pe clase și lecții, sistem care s-a răspândit rapid în toată Europa și apoi în întreaga lume, continuând să fie și astăzi modalitatea dominantă de organizare a instruirii. În țara noastră, învățământul pe clase și lecții a fost introdus prin Legea instrucțiunii publice din 1864.

Clasa de elevi/grupa de studenți reprezintă cadrul organizatoric constituit din grupe constante de elevi sau studenți, relativ omogene din punct de vedere al vârstei, al progresului școlar și al nivelului de dezvoltare intelectuală. Clasa de elevi nu reprezintă doar un spațiu educativ în care se transmit și se însușesc cunoștințe, ci are multiple valențe psihopedagogice. Transformarea clasei de elevi într-un colectiv autentic, în care se formează personalitatea fiecărui participant, este un fenomen de durată și solicită implicarea conștientă și responsabilă a fiecărui cadrul didactic.

În cadrul clasei de elevi instruirea este organizată pe ani școlari, cu o structură bine precizată, iar conținuturile sunt structurate pe discipline de studiu, conform unor documente școlare (plan de învățământ, programe școlare, manuale). Procesul de învățământ se desfășoară după un orar, sub formă de lecții sau alte activități. Trecerea dintr-un an de studiu în altul superior se desfășoară după criterii de promovabilitate. Lecția este acea formă de organizare a procesului de învățământ prin care se desfășoară activitatea comună de învățare a colectivului de elevi, sub conducerea și îndrumarea profesorului.

Organizarea procesului de învățământ pe clase și lecții se bucură de o largă apreciere din partea pedagogilor, dar are parte și de o serie de critici. Încă din secolul al XVIII-lea s-au conturat și alte modalități de organizare a instruirii, ca alternative la învățământul organizat pe clase și lecții.

Sistemul monitorial a fost promovat de englezi mai întâi în India și apoi în Anglia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Profesorul se ajuta de elevii mai buni la învățătură pentru a-i îndruma pe cei mai slabi. Astfel, se oferea posibilitatea instruirii unui număr mare de elevi fără cheltuieli prea mari. Acest sistem a funcționat și în România din 1832, fiind înlăturat prin legea din 1864. Planul Dalton este cunoscut ca sistem al învățării în cabinete și laboratoare și a fost inițiat în SUA, în localitatea Dalton, la începutul secolului XX. Instruirea nu se aborda frontal, ci se realiza individual de către fiecare elev, care avea posibilitatea de a-și organiza momentul și modul de dobândire a cunoștințelor. Sălile de clasă erau de fapt laboratoare (cabinete) pentru fiecare materie, dotate cu materiale și mijloace de documetare necesare activității fiecăruia și conduse de un specialist (cadru didactic). Sistemul Winnetka, cunoscut și sub denumirea de sistemul claselor mobile, a fost inițiat într-o suburbie a orașului Chicago în 1922. În acest caz, clasele de vârstă sunt înlocuite cu clasele pe discipline, elevii având posibilitatea să fie în clase diferite la materii diferite, în funcție de aptitudini și de nivelul atins. Trecerea dintr-o clasă în alta se face individual pentru fiecare elev, în orice moment al anului școlar în care se constată promovarea unui anumit nivel la disciplina respectivă. Sistemul Mannheim este cunoscut ca sistemul claselor de nivel, aplicat în Germania, începând cu anul 1900. Elevii erau organizați în clase astfel: clase normale (de nivel mediu), clase auxiliare (pentru deficienți), clase de recuperare (pentru copii fără deficiențe, dar care au dificultăți la învățătură din motive de boală, de frecvență neregulată la cursuri etc.), clase de elită (pentru copii foarte dotați, organizate pentru învățarea limbilor străine sau pentru adăugarea unor materii neabordate de clasele normale).