Educabilitate

Educabilitatea reprezintă capacitatea ființei umane de a beneficia de acțiune educativă și de a realiza acumulări progresive în plan comportamental. Prin urmare, educabilitatea privește omul ca ființă educabilă, care se modelează structural și informațional sub acțiunea conjugată și interdependentă au unui complex de factori interni și externi.

1.1Caracteristicile individuale care definesc educabilitatea.

Aceste caracteristici facilitează activitatea de învățare planificată, eficientă și continua ele pot fi grupate în două categorii principale:

a)caracteristici cognitive: din perspectiva educabilității, o importanță deosebită pentru dezvoltarea personalității omului au următoarele caracteristici individuale cognitive:

-abilitate individului de a folosi diverse strategii de învățare (studiul individual, munca în grup, munca independentă etc);

-Competența individului în deprinderile de bază ale învățării(citirea cu scop, observarea, înțelegere, comunicarea etc)

-Existența unor deprinderi intelectuale dezvoltate(Raționamentul, gândirea critică, organizarea și aplicarea cunoștințelor etc)

-Abilitatea individului de a folosi diverse mijloace de învățare (manuale, lucrările de referință, mijloacele programate etc)

-Abilitățile individului de a-și organiza propriile experiențe de învățare(identificarea nevoilor de învățare, planificarea și îndeplinirii activităților de învățare, evaluare propriilor rezultatele învățării etc)(R.H.Dave, 1973, p. 90).

Elementul cheie al educabilitatii îl constituie capacitatea individului de auto dirijare în actul învățării. Această variabilă este dată de abilitatea individului de a-și organiza propriile experiențe de învățare și de a-și evalua corect progresele realizate. Pe lângă faptul că omul poate fi educat sau că poate învăța, educabilitatea conține și ideea fundamentală după care el “ este capabil să aleagă învățarea, timpul, modul, locul și conținutul acesteia”(Gh. Tomsa, 1989).

b)caracteristici individuale non-cognitive: aceste caracteristici pot suplini, compensa sau completa caracteristicile individuale cognitive, facilitând astfel dezvoltarea personalității și adaptarea omului la condițiile de mediu. Este vorba aici de anumite aspecte emoționale, motivaționale și atitudinale, cum ar fi: motivele învățării, atitudinea pozitivă față de învățarea continuă, încrederea în propria capacitate de învățare și în forțele proprii(A.J. Cropley, R.H.Dave, 1978,p.119).

Aceste aspecte non-cognitive ale educabilitatii nu trebuie neglijate de către educator în procesul educației, întrucât ele constituie premise și, totodată, condiții importante ale învățării.

1.2. Tipuri de educabilitate: manifestă și latentă sunt strâns legate între ele însă, prezintă unele particularități specifice. a) Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza individual în contextul limitelor impuse de educație instituționalizată prin intermediul examenelor de selecție. Aceste examene sunt folosite pentru a separa ceea ce este mai capabil de ceea ce este mai puțin capabili. În școala actuală principala funcție a examenelor constă în evaluare a volumului de cunoștințe și în Testarea capacității individului de a le manipula. După opinia noastră, este neglijată sau chiar eludată evaluarea capacității individului “de a învăța cum să facă față unor situații concrete”(Gh.Tomșa,1989). b) Educabilitatea latentă se referă la potențialul de învățare al individului, la capacitatea sa de a învăța cum să facă față nu situații concrete. Din perspectiva acestui tip de educabilitate, majoritatea psihologilor și pedagogilor resping ideea după care “capacitate manifestă este un test real al capacității latente de învățare și nu mai consideră că esența educației constă în achiziționarea de conținuturi”(J.B. Ingrarh, 1979, p.19). In acest fel educația este un proces de intensificare sau de creștere a educabilitatii, de accelerare a caracteristicilor individuale care o definesc pe aceasta. Acest lucru are numeroase implicații pentru participanții la acțiunea de instruire. Pentru elev, procesul de învățare devine mai important decât conținutul propriu-zis, el învață cum sa învețe prin conținut, adică structura, deprinderile și competentele inerente Conținutului învățării devin mijloace sau instrumente ale dezvoltării personalității. Astfel, rolul educatorului nu se mai reduce la simpla sarcina de a-l vedea pe elev prin prisma examenelor, ci presupune și pe cea de a-l ajuta pe acesta de a-și găsi drumul in viața. Întrucât educatorul este integrat in comunitatea de învățare a clasei, el devine factorul care facilitează învățarea și care Răspunde pentru modul in care învățarea este abordată de către elevi. Prin urmare, din perspectiva educabilitatii latente, cei doi participanți la acțiunea de instruire (educatorul și elevul) nu mai pot rămâne doar simple unități intr-un sistem, ci trebuie sa devină persoane intr-o relație.