Democratizarea educației și educația părinților

Democratizarea educatiei si educatia parintilor

Înca de la începutul secolului trecut, Kant - urmarind un proiect de emancipare a conditiei umane - scria: "Parintii care au primit ei însisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se îndreapta copiii. Dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educatia este încredintata unor oameni cu pregatire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Spre sfârsitul aceluiasi secol, Eminescu - cu genialitate si profunda simtire - nota: "Astazi, ca totdeauna, ei (n.n. - adica "speculantii frumoaselor principii", care în locul unei legi pentru întemeierea instructiei generale "au urzit o cabala") striga: "raspândirea luminii si culturii în masa poporului"; în vremea aceasta însa poporul daca ar fi întrebat, le-ar raspunde: "boieri dumneavoastra, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, pâna una alta, dati-ne mijloace de hrana, scapati-ne de briciul administratiei" "(Eminescu, M. 1991, p.156). Din perspectiva istorica, educatia parintilor - ca si educatia (poporului) în general - apare necesara, atât pentru cresterea si educarea copiilor, cât si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizarii educatiei si societatii.

Evolutiile rapide din viata sociala genereaza o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunostintelor, deprinderilor si valorilor pe durata vietii. Din perspectiva unei analize sistemice, educatia parintilor apare ca o dimensiune a educatiei permanente si desigur, a educatiei adultilor.

"Educatia permanenta este un proces de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata întregii vieti a indivizilor în scopul îmbunatatirii calitatii vietii, atât a indivizilor, cât si a colectivitatii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include învatarea formala, nonformala si informala pentru dobândirea si îmbogatirea unui orizont de cunoastere care sa permita atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii si domenii ale vietii" (Dave, R., H., 1991, p.47-48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de învatamânt apare ca inflexibil, prea formal si disfunctional în contextul necesitatilor comunitatii sau al noilor evolutii, el izoleaza scoala de familie si comunitate, având astfel o influenta alienanta asupra elevului. Asa cum se precizeaza în aceeasi lucrare, o etapa initiala a oricarei strategii, proiectata sa împlineasca aspiratiile educatiei permanente este "construirea unui pod de legatura" între "o varietate de elemente intereducationale" (structuri, curriculum, pregatirea profesorilor) si "un numar considerabil de elemente extraeducationale" (configuratii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor si societatilor în medii locale, nationale si globale) (Dave, R.H., 1991, p.37). Conceptul educatiei permanente este "în mod functional, bazat pe ideea ca învatarea permanenta poate fi dobândita de catre indivizi si societati în moduri diferite si ca aceste modalitati alternative sunt în stare sa conduca spre atingerea celui mai înalt si celui mai bun nivel al calitatii vietii de catre toti" (Dave, R.,H., 1991. p.48).

Finalitatea educatiei adultilor nu se reduce, asa cum se mai crede, la formarea profesionala continua. Un Raport asupra Educatiei adultilor si mutatiilor sociale (Bograd, G., 1991, p.18-21), precizeaza urmatoarele obiective pedagogice ale educatiei adultilor: identificarea indicatorilor de restructurare personala; a face din cel format centrul actiunii (trecerea de la o educatie centrata pe continuturi la o educatie centrata pe cel ce învata); construirea motivatiei (individul trebuie sa aiba o anumita constiinta a motivatiei, sa o exprime ca o cerere de educatie, iar educatorii sa poata sa o decodifice, sa o înteleaga; notiunea de proiect pare a fi raspunsul instrumental ce permite transformarea unei cereri fluide, multiforme, într-un obiectiv concret, operational); a pleca de la practica (adultii se formeaza pentru a face fata problemelor practice; educatia comprehensiva a adultilor impune favorizarea învatarii mijloacelor intelectuale necesare; a ancora actiunea educativa pe problemele vietii practice implica a tine seama, nu numai de preachizitiile teoretice, ci si de preachizitiile sociale); a privilegia învatarea mai mult decât învatamântul (a învata adultii sa învete, sa-si elaboreze scheme de actiune pe baza întelegerii evolutiei împrejurarilor); încurajarea unei pedagogii a descoperirii si responsabilitatii (a reda încrederea în sine, capacitatea de actiune, constiinta colectiva, dezvoltarea proiectelor sociale); a da timp de învatare (ritmurile proprii sunt esentiale); a stimula valorile grupului (ele opereaza meditatiile între continuturi abstracte si situatiile concrete; ele joaca un rol structurant asupra perceptiilor individuale, ordonându-le sub forma unei grile de lectura; ele permit indivizilor sa se ajute reciproc). În acest sens, educatia apare ca "Practica a libertatii" (Freire, P., 1971).

Deoarece educatia adultilor (cu exceptia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiaza conditii liberale (de autoeducatie si autoevaloare, de alegere a continuturilor si metodelor, a locului si timpului de învatare).

Un sistem de educatie pentru adulti este bine organizat, functional atunci când este întemeiat pe motivatii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau grupurilor de adulti. Nu putem stimula motivatiile lor de învatare si de participare la programe educationale fara strategii care sa se intemeieze pe cunoasterea nevoilor lor reale, specifice, de educatie. Asemenea strategii presupun si un sistem de "auto-purtare" a învatarii - specific educatiei adultilor - care sa se realizeze atât prin apelul la educatori (formatori) specializati (profesori. medici, juristi etc.), cât si prin apelul la formatori formati dintre adultii cuprinsi în programele educationale si care actioneaza ca "relee" într-o retea.

Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocuparile materne si gospodaresti adaugându-se preocuparile profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale (pe care l-a avut pâna la introducerea învatamântului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la întelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramâne neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizatiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societatilor spre mai multa întelegere si justitie... si dat fiind demisia unui numar de parinti si faptului ca un numar crescând de copii vin fie din familii destramate, fie din medii analfabete si o comunicare între parinti si copii nu se face întotdeauna foarte bine (parinti nascuti într-o lume aproape imobila înca, au copii care sunt nascuti într-o lume bulversata), pentru toate aceste motive scoala are în sarcina o misiune suplimentara" (Domenach, J.M., 1989, p.48).

Au existat întotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totusi au reusit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor într-o lume foarte statornica, în care traditia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita în consideratia pentru copil ce "are semnificatia de recunoastere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potentialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973, p.70). Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobândeasca personalitatea - depinde de urmatoarele conditii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72): 1. Protectia împotriva loviturilor din afara; 2. Satisfacerea trebuintelor elementare; 3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare; 4. Sentimetul de a fi acceptat de ai sai: a) ca membru al familiei: sa fie iubit; sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de multumire pentru adulti; sa fie condus si îndrumat; b) ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aiba posibilitatea de actiune si experienta personala; sa aiba asigurata o anumita arie de libertate.

S-ar putea spune ca aceste conditii sunt constante indispensabile, daca ele nu ar cere sa fie satisfacute într-un mod care difera riguros de la o vârsta la alta.

Pentru îndeplinirea functiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei parintilor devine formarea constiintei educative a parintilor, a necesitatii unui efort constient pe masura evolutiei nevoilor (inclusiv de educatie) ale copilului.

Ca puncte de reper în educatia parintilor se apreciaza: educarea viitorilor parinti (în scoala sau în afara scolii); educarea parintilor cu copii mici; relatia scoala-familie; rolul mass-mediei în educatia parintilor; programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor (Stern, H. H., 1972).

În scoala, cea mai buna pregatire generala pentru îndatoririle parintesti consta într-un sistem de învatamânt armonios, care sa pregateasca pentru învatarea continua si colaborarea cu altii; la elevii mai mari pot fi introduse cursuri speciale, de educatie sexuala, de educatie familiala ("scoala vietii").