Democratizarea educatiei si educatia parintilor
Inca de la inceputul secolului trecut, Kant - urmarind un proiect de emancipare a conditiei umane - scria: "Parintii care au primit ei insisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se indreapta copiii. Dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dansa, iar educatia este incredintata unor oameni cu pregatire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Spre sfarsitul aceluiasi secol, Eminescu - cu genialitate si profunda simtire - nota: "Astazi, ca totdeauna, ei (n.n. - adica "speculantii frumoaselor principii", care in locul unei legi pentru intemeierea instructiei generale "au urzit o cabala") striga: "raspandirea luminii si culturii in masa poporului"; in vremea aceasta insa poporul daca ar fi intrebat, le-ar raspunde: "boieri dumneavoastra, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, pana una alta, dati-ne mijloace de hrana, scapati-ne de briciul administratiei" "(Eminescu, M. 1991, p.156). Din perspectiva istorica, educatia parintilor - ca si educatia (poporului) in general - apare necesara, atat pentru cresterea si educarea copiilor, cat si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizarii educatiei si societatii.
Evolutiile rapide din viata sociala genereaza o cerere de continuare a proceselor de reinnoire a cunostintelor, deprinderilor si valorilor pe durata vietii. Din perspectiva unei analize sistemice, educatia parintilor apare ca o dimensiune a educatiei permanente si desigur, a educatiei adultilor.
"Educatia permanenta este un proces de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata intregii vieti a indivizilor in scopul imbunatatirii calitatii vietii, atat a indivizilor, cat si a colectivitatii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include invatarea formala, nonformala si informala pentru dobandirea si imbogatirea unui orizont de cunoastere care sa permita atingerea celui mai inalt nivel de dezvoltare posibil in diferite stadii si domenii ale vietii" (Dave, R., H., 1991, p.47-48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de invatamant apare ca inflexibil, prea formal si disfunctional in contextul necesitatilor comunitatii sau al noilor evolutii, el izoleaza scoala de familie si comunitate, avand astfel o influenta alienanta asupra elevului. Asa cum se precizeaza in aceeasi lucrare, o etapa initiala a oricarei strategii, proiectata sa implineasca aspiratiile educatiei permanente este "construirea unui pod de legatura" intre "o varietate de elemente intereducationale" (structuri, curriculum, pregatirea profesorilor) si "un numar considerabil de elemente extraeducationale" (configuratii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor si societatilor in medii locale, nationale si globale) (Dave, R.H., 1991, p.37). Conceptul educatiei permanente este "in mod functional, bazat pe ideea ca invatarea permanenta poate fi dobandita de catre indivizi si societati in moduri diferite si ca aceste modalitati alternative sunt in stare sa conduca spre atingerea celui mai inalt si celui mai bun nivel al calitatii vietii de catre toti" (Dave, R.,H., 1991. p.48).
Finalitatea educatiei adultilor nu se reduce, asa cum se mai crede, la formarea profesionala continua. Un Raport asupra Educatiei adultilor si mutatiilor sociale (Bograd, G., 1991, p.18-21), precizeaza urmatoarele obiective pedagogice ale educatiei adultilor: identificarea indicatorilor de restructurare personala; a face din cel format centrul actiunii (trecerea de la o educatie centrata pe continuturi la o educatie centrata pe cel ce invata); construirea motivatiei (individul trebuie sa aiba o anumita constiinta a motivatiei, sa o exprime ca o cerere de educatie, iar educatorii sa poata sa o decodifice, sa o inteleaga; notiunea de proiect pare a fi raspunsul instrumental ce permite transformarea unei cereri fluide, multiforme, intr-un obiectiv concret, operational); a pleca de la practica (adultii se formeaza pentru a face fata problemelor practice; educatia comprehensiva a adultilor impune favorizarea invatarii mijloacelor intelectuale necesare; a ancora actiunea educativa pe problemele vietii practice implica a tine seama, nu numai de preachizitiile teoretice, ci si de preachizitiile sociale); a privilegia invatarea mai mult decat invatamantul (a invata adultii sa invete, sa-si elaboreze scheme de actiune pe baza intelegerii evolutiei imprejurarilor); incurajarea unei pedagogii a descoperirii si responsabilitatii (a reda increderea in sine, capacitatea de actiune, constiinta colectiva, dezvoltarea proiectelor sociale); a da timp de invatare (ritmurile proprii sunt esentiale); a stimula valorile grupului (ele opereaza meditatiile intre continuturi abstracte si situatiile concrete; ele joaca un rol structurant asupra perceptiilor individuale, ordonandu-le sub forma unei grile de lectura; ele permit indivizilor sa se ajute reciproc). In acest sens, educatia apare ca "Practica a libertatii" (Freire, P., 1971).
Deoarece educatia adultilor (cu exceptia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiaza conditii liberale (de autoeducatie si autoevaloare, de alegere a continuturilor si metodelor, a locului si timpului de invatare).
Un sistem de educatie pentru adulti este bine organizat, functional atunci cand este intemeiat pe motivatii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau grupurilor de adulti. Nu putem stimula motivatiile lor de invatare si de participare la programe educationale fara strategii care sa se intemeieze pe cunoasterea nevoilor lor reale, specifice, de educatie. Asemenea strategii presupun si un sistem de "auto-purtare" a invatarii - specific educatiei adultilor - care sa se realizeze atat prin apelul la educatori (formatori) specializati (profesori. medici, juristi etc.), cat si prin apelul la formatori formati dintre adultii cuprinsi in programele educationale si care actioneaza ca "relee" intr-o retea.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocuparile materne si gospodaresti adaugandu-se preocuparile profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale (pe care l-a avut pana la introducerea invatamantului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizatiei occidentale este inaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, inaintarea societatilor spre mai multa intelegere si justitie... si dat fiind demisia unui numar de parinti si faptului ca un numar crescand de copii vin fie din familii destramate, fie din medii analfabete si o comunicare intre parinti si copii nu se face intotdeauna foarte bine (parinti nascuti intr-o lume aproape imobila inca, au copii care sunt nascuti intr-o lume bulversata), pentru toate aceste motive scoala are in sarcina o misiune suplimentara" (Domenach, J.M., 1989, p.48).
Au existat intotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori, care nu si-au pus probabil atatea probleme si totusi au reusit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor intr-o lume foarte statornica, in care traditia avea ultimul cuvant. Modificarea pe care au suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita in consideratia pentru copil ce "are semnificatia de recunoastere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de incredere in potentialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973, p.70). Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobandeasca personalitatea - depinde de urmatoarele conditii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72): 1. Protectia impotriva loviturilor din afara; 2. Satisfacerea trebuintelor elementare; 3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare; 4. Sentimetul de a fi acceptat de ai sai: a) ca membru al familiei: sa fie iubit; sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de multumire pentru adulti; sa fie condus si indrumat; b) ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aiba posibilitatea de actiune si experienta personala; sa aiba asigurata o anumita arie de libertate.
S-ar putea spune ca aceste conditii sunt constante indispensabile, daca ele nu ar cere sa fie satisfacute intr-un mod care difera riguros de la o varsta la alta.
Pentru indeplinirea functiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei parintilor devine formarea constiintei educative a parintilor, a necesitatii unui efort constient pe masura evolutiei nevoilor (inclusiv de educatie) ale copilului.
Ca puncte de reper in educatia parintilor se apreciaza: educarea viitorilor parinti (in scoala sau in afara scolii); educarea parintilor cu copii mici; relatia scoala-familie; rolul mass-mediei in educatia parintilor; programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor (Stern, H. H., 1972).
In scoala, cea mai buna pregatire generala pentru indatoririle parintesti consta intr-un sistem de invatamant armonios, care sa pregateasca pentru invatarea continua si colaborarea cu altii; la elevii mai mari pot fi introduse cursuri speciale, de educatie sexuala, de educatie familiala ("scoala vietii").
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
