Conceptul de Personalitate

Conceptul de personalitate

Personalitatea umană, o abstracţie psihologică extrem de complexă şi cu determinări multiple este greu de definit în mod exhaustiv, până în prezent, numărul definiţiilor depăşind cifra de o sută. Cele mai multe dezvoltă o concepţie integrativă şi dinamică, relevând caracterul specific uman, unitar şi sintetic al personalităţii, legătura ei strânsă cu conduita, determinarea ei biologică şi socială (cf. lui Cosmovici, A., şi Iacob, L., 1996).

Personalitatea a fost definită din perspectiva mai multor orientări şi teorii (cf. lui Stoica Marin, Psihopedagogia personalităţii, 1996, pag. 67 şi urm.)

Astfel, teoria biologică explică personalitatea prin structura morfologică şi funcţională a omului, cu accent pe experienţa lui timpurie.

Teoria psihanalitică consideră că structura personalităţii este determinată de interacţiunea forţelor psihice interioare (a motivelor), cu condiţiile mediului extern (S. Freud).

Teoria factorială explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierarhică a unor trăsături generale sau factorii de temperament, motivaţionali şi alţi factori (extraversiune, introversiune, labilitate, anxietate - Cattel Guilford).

Orientarea experimentalistă afirmă unicitatea fiecărei persoane, iar cea socio-culturală explică personalitatea prin asimilarea experienţei sociale şi a culturii (R. Linton).

Teoria integrativ-dinamică elaborată de W. Allport, consieră personalitatea cu mai multe niveluri de integrare dinamică (nivelul reflexelor, al deprinderilor, al trăsăturilor personale şi sinele ca sistem unitar).

Personalitatea, în concepţia lui Allport, este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.

Deci, personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamică bio-psiho-socio-culturală (P.P. Neveanu), înzestrată cu funcţii cognitive, axiologice, proiectiv-creative, dinamico-energetice, afectiv-motivaţionale şi volitiv-caracteriale, pragmatice şi operaţionale de autoorganizare şi autoreglare, manifestate în comportament.

Alţi autori definesc personalitatea în lumina învăţării (Mower şi Miller) sau a situaţiei sistemelor, interpretând-o din punct de vedere cibernetic (C. Bălăceanu, E. Nicolau).

Cele mai multe definiţii prezintă o explicaţie integrativă şi dinamică, relavând caracterul specific uman, unitar şi sintetic al acesteia, determinarea ei biologică şi socio-culturală.

Cu toate aceste definiţii date personalităţii în literatura psihopedagogică, s-au evidenţiiat câteva caracteristici care, într-un mod sintetic, reunesc câteva caracteistici comune ale acestora:

1. globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acelei personane, identificarea ei printre celelalte. Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar unic;

2. coerenţa: majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Postulatul coerenţei este indispensabil studiului structurilor de personalitate şi al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente independente.

3. permanenţa (stabilitatea) temporală: dacă personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale, aceasta generează legi de organizare a căror acţiune este permanentă. Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică.

Aceste trei caracteristici evidenţiază faptul că personalitatea este o structură unitară.

Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învăţării a însuşirilor înnăscute şi dobândite sub influenţa mediului socio-cultural, asigurând fiecărei individualităţi o adaptare, originală şi activă, la mediul înconjurător.

Conceptul de educabilitate

Din punct de vedere teoretic, educabilitatea reprezintă o categorie pedagogică fundamentală care exprimă puterea sau ponderea educaţiei în dezvoltarea personalităţii.

Sub raport funcţional-educativ, educabilitatea reprezintă capacitatea specifică a psihicului uman de a se modela structural şi informaţional sub influenţa agenţilor educaţionali şi sociali. Ceea ce defineşte fiinţa umană din punctul de vedere al educabilităţii, constă în faptul că omul, dezvoltarea sa ca personalitate, este în primul rând produs al modelării socio-culturale, îndeosebi educaţionale.