Comunicarea în Grupul de Diagnostic

Jean Claude Abric defineşte grupul ca fiind un ansamblu de persoane aflate în interacţiune şi participând la o activitate comună.

Această activitate comună este influenţată de mai mulţi factori care pot duce la disfuncţii. Printre acestea, cel mai des întâlnit este stresul, care determină reducerea performanţelor prin lipsa unor coordonări adecvate a comportamentului, diminuarea reflexelor, a capacităţii receptive şi a celor decizionale, reducerea rezistenţei fizice şi psihice, ca şi consecinţă crescând numărul erorilor.

După Weitz, o situaţie devine stresantă atunci când solicitările sunt atât de numeroase încât împiedică prelucrarea adecvată a informaţiei, când subiectul se simte ameninţat, dacă persoana se simte izolată (nu are posibilitatea menţionării unui context social), atunci când subiectul este împiedicat să-şi desfăşoare activitatea şi are sentimentul că este frustrat, ori când presiunea grupului se exercită de aşa manieră încât trezeşte teama de eşec.

Tipul de activitate pe care trebuie s-o îndeplinească grupul şi obiectivele asociate acesteia ne permit să distingem două mari categorii de situaţii de grup, corespunzătoare unor metode de intervenţie radical diferite: situaţiile de grup centrate pe grup şi situaţiile de grup centrate pe sarcină.

Într-o importantă culegere de exerciţii intitulată „Formarea în relaţiile umane”, G. De Angelli şi J. Hebrard propun o schemă care situează într-un continuum principalele mijloace pedagogice utilizate, după cum fac mai mult sau mai puţin apel la participarea activă. Şi dacă această schemă o reproduce exact pe cea pusă la punct de către Pfeiffer şi Jones, ea se îndepărtează totuşi de ea: ceea ce Pfeiffer şi Jones numeau „intensive growth groups”, este tradus pur şi simplu prin „dinamica grupurilor”. Pfeiffer şi Jones spuneau în acest sens: „Intervenţia cea mai implicantă (pentru persoană) este grupul de dezvoltare personală (intensive growth groups). Grupurile de dezvoltare personală există sub diverse forme, cum ar fi consilierea, grupul T (sau de diagnostic), întâlnirea şi terapia. Datele care servesc instrucţiei provin din experienţe trăite şi din reacţii aici-şi-acum ale membrilor grupului...”. (1)

1. „Exerciţii structurate şi dinamica grupurilor: de ce?”

Atunci când un anumit număr de persoane se adună în grup şi fac apel la un expert, acest lucru nu este fără un motiv: fie că este vorba de formare, de animare, de intervenţie sau chiar de terapie, cert este că oamenii vin pentru a trăi, a cunoaşte, a înţelege ceva care are legătură cu orice proces de grup sau cu relaţiile interpersonale: în toate aceste cazuri, este vorba de folosirea unui proces de schimbare şi, în principal, de instruire, înţeleasă în sensul cel mai larg.

Şi tot atât este de sigur faptul că practicienii grupului, indiferent că se numesc animatori, conducători, instructori, mediatori, formatori, psihologi, dinamicieni de grup, indiferent dacă au o motivaţie şi o experienţă profesională suficiente/adecvate, strâng date, descoperă situaţii inductorii, definesc acte iniţiatorii, creează instrumentele de abordare a grupurilor, născocesc secvenţe pedagogice, încearcă să-şi codifice demersul, stabilesc instrumente de intervenţie, preocupându-se în cele din urmă de obiectivare, preocupare care nu este lipsită de un caracter ştiinţific.

Grupul centrat pe grup a fost descoperit a fost descoperit din întâmplare de către Lewin şi echipa sa. Iniţial, aceştia l-au numit „Training group” şi a apărut în 1947 la Bethel, în Statele unite. Constă în reunirea unui grup restrâns de indivizi, în scopul ca aceştia să discute şi să reflecteze pe marginea funcţionării lor ca grup, abordând în acelaşi timp şi problemele lor profesionale. În 1955, C. Fauchaux introduce în literatura franceză de specialitate termenul „grup de diagnostic”, în prezent cea mai curentă denumire; se mai utilizează totuşi şi altele, cum ar fi „T. group” sau „grup de baza” (utilizat mai cu seama de discipolii lui Bion). (2)

C. Faucheux spunea: „Grupul de diagnostic numără 8-12 persoane, între care un monitor. Aceste persoane nu se cunosc între ele” (sau nu se cunosc foarte bine). „Sunt de vârste, de sexe şi profesii diferite. Se întrunesc cu scopul de a se sensibiliza pentru perceperea unor fenomene de grup şi de a-şi însuşi mijloacele prin care un grup poate funcţiona eficient. Pentru aceasta, grupul are libertatea să folosească aşa cum doreşte şedinţele de care dispune (aproximativ 15 şedinţe de câte două-trei ore). Monitorul are un rol nondirectiv, mărginindu-se să împărtăşească grupului propriile sentimente şi percepţii cu privire la ceea ce se petrece în grup, atunci când consideră că acest lucru îi poate fi util”. (3)