Blocaje în Comunicare și Modalități de Depășire a Lor

Avem nevoie de comunicare căci nu suntem singuri. Suntem fiinţe sociale, trăim împreună, avem nevoie unii de alţii. Comunicăm ca să ne cunoaştem, să ne împărtăşim emoţiile, să schimbăm informaţii, să construim relaţii. Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii şi cea mai mare realizare a sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma vorbele fără noimă în cuvinte, prin care ei sunt capabili să-şi facă cunoscute dorinţele, ideile şi sentimentele.Este un proces deosebit de complex de care depinde structura reuşitelor, miracolelor sau dezastrelor umane.

Privit din punct de vedere ştiinţific, actul de comunicare este procesul de transmitere a informaţiilor şi sentimentelor (idei, păreri, atitudini, opinii) de la un individ către un alt individ sau de la un grup social către un alt grup social.

Fascinantă şi omniprezentă, comunicarea este însă, prin excelenţă, o dimensiune fundamentală a existenţei şi dezvoltării umane din cele mai vechi timpuri.

Cuvântul „comunicare“ provine din limba latină şi termenul a circulat în vocabularul vremii cu sensul de „a împărtăşi ceva celorlalţi“. Astăzi, a comunica, a informa şi a fi informaţi reprezintă trăsătura definitorie a existenţei fiecăruia dintre noi, devenită într-atât de pregnantă încât nici măcar nu mai este percepută în mod conştient ca fiind o activitate distinctă. Împărtăşind în permanenţă ceva celorlalţi sau nouă înşine, trăim într-o continuă stare de comunicare. Comunicăm prin o multitudine de forme şi modalităţi: comunicăm direct, prin cuvânt, gest, mimică şi comunicăm indirect, atunci când folosim aşa-numitele tehnici secundare – scriere, tipăritură, cabluri, sisteme grafice sau unde hertziene. Avem la îndemână ziare, reviste, cărţi, afişe, filme, telefon, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul ni se livrează verbal, non-verbal sau paraverbal. Comunicăm prin tot ceea exprimăm ca produs, intenţionat sau nu, al civilizaţiei comunicaţionale din care fiecare dintre noi este parte integrantă. Comunicarea este un proces continuu, presupunând o interacţiune neîncetată între fiinţele umane, desfaşurată simultan prin multiple canale şi prin mijloace variate.

Comunicarea este asemenea funcţionării unei orchestre fără dirijor, în care fiecare interactionează cu toţi şi toţi interacţionează între ei, iar acest proces de interacţiuni continue creează realitatea socială, care este o realitate socio-comunicaţională. Este o iluzie a crede că există o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificaţie, care este produsul interacţiunilor umane şi al comunicării.

Niciun fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene şi până la cele mai complexe activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor sau culturilor, nu mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare.

Dar comunicarea a devenit, de asemenea, şi unul dintre cuvintele „la modă“, ale vremurilor noastre, ce multiplică activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă şi care tinde să-şi lărgească aria de semnificaţii tocmai datorită interesului de care se bucură. Comunicarea modernă pare a se adresa, din această perspectivă, tuturor în special şi nimănui în general.

Aparent paradoxal, în tot acest ocean de comunicare ce ne înconjoară, simţim mai peste tot absenţa unei comunicări reale: aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru interlocutori deosebiţi ca pregătire şi experienţă; stările emoţionale, sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii participă la comunicare deformează mesajul; ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea; diferenţele culturale par a fi, mai mult ca niciodată, obstacole de netrecut.

Dincolo de aspectele mai puţin plăcute ale comunicării se dezvăluie însă o certitudine: epoca modernă reprezintă apogeul comunicării. Progresul tehnico-ştiintific a favorizat apariţia telegrafului, a telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea între indivizi, comunităţi, culturi.

În termeni simplificaţi, comunicarea este procesul prin care un emiţător si un receptor schimbă mesaje între ei, mesaje care conţin deopotrivă idei si sentimente. Emiţătorul codifică mesajele folosind elemente verbale, vocale şi vizuale; receptorul primeşte mesaje şi le decodează, punând în ordine şi interpretând cele trei elemente în funcţie de propriile experienţe, credinţe şi nevoi.

În ceea ce priveşte procesul de comunicare realizat în cadrul şcolii, cei doi poli ai comunicării sunt reprezentaţi de către profesori şi elevi,fiecare devenind pe rând emiţător şi receptor. În ceea ce priveşte profesorii, aceştia se pot împărţi, în general, în două mari categorii, în funcţie de atitudinea pe care o au faţă de elevi: profesor clasic şi profesor democratic.