Aspectele procesului psihic la copilul cu dizabilități în raport cu procesul de învățare școlară

1.Obiectiv:prezentarea principalelor aspecte ale procesului psihic la copilul cu dizabilitati in raport cu procesul de invatare scolara

Invatarea ocupa un loc central in cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte deorece prin invatare individul dobândeste noi comportamente.

2. Noţiuni generale despre învăţare

La animale, învăţarea are loc în sfera mecanismelor biologice sau cel mult a reacţiilor lor neurofuncţionale,la om, învăţarea se extinde la toate nivelurile personalităţii: biologic, neurofiziologic, psihic, psihosocial, cultural-valoric.

Definiţia învăţării: Mai exact: definiţiile învăţării, întrucât există o adevărată colecţie a lor. Ele au, însă, toate o notă comună: o achiziţie care produce o schimbare comportamentală. Redăm aici câteva:

– învăţarea este o activitate preparatorie a individului, de structurare şi asimilare a unor comportamente şi operaţii noi în vederea stăpânirii diferitelor modalităţi de intervenţie activă şi transformatoare asupra mediului, ca şi asupra propriei persoane;

– învăţarea este o activitate prin care se obţin achiziţii, progrese în adaptare, care vizează cunoştinţe, operaţii intelectuale şi însuşiri de personalitate, achiziţii ce apar la nivelul individului ca "bunuri" personale, obţinându-se predominant pe bază de exerciţiu;

– învăţarea este un proces fundamental de reglare şi formare prin care omul îşi transform comportamentul, creează noi forme de activitate, îşi dezvoltă şi realizează capacităţile;

– învăţarea este un proces repetat de autocontrol şi autoreglare, care se validează şi respective se finalizează pe baza concordanţei dintre modelul (planul) anterior elaborat de către subiect şi rezultatul obţinut;

– învăţarea este un fenomen plurinivelar, de al cărui studiu se interesează nu numai pedagogia şi psihologia, dar şi o serie de alte discipline ca: biologia, fiziologia a.n.s., gnoseologia, logica,sociologia, psihologia socială, cibernetica.

În sens larg învăţarea este procesul de dobândire (de către fiinţa vie) a experienţei individuale de comportare. La acest nivel de analiză, care este unul biofiziologic, mecanismul învăţării coincide cu mecanismul adaptării individuale, bazat pe formarea legăturii condiţionate, graţie căreia stimulul indiferent dobândeşte, prin întărire, o anumită valoare semnalizatoare, devenind semnificativ. El se înscrie, astfel, în experienţa organismului, determinând organizarea unei anumite reacţii. Prin aceasta animalul "învaţă", adică dobândeşte o nouă experienţă în raport cu stimulul şi-şi modifică în mod corespunzător conduita.

În sens psihopedagogic învăţarea este o activitate (pe care o desfăşoară elevul în şcoală şi orice om în situaţie similară) pentru însuşirea de cunoştinţe şi dobândirea de deprinderi în toate sectoarele vieţii psihice – cunoaştere, emotivitate, voinţă.

Învăţarea, deci, este o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală.

Rezultatul învăţării trebuie privit sub un dublu aspect: unul informativ, care constă în extragerea şi stocarea unui conţinut informaţional util, luarea în stăpânire (însuşirea) procedeelor, normelor şi metodelor de gândire fixate în cunoştinţe: reguli, teoreme, definiţii, legi, principii etc. şi altul formativ, care constă în formarea şi transformarea continuă a aparatului cognitiv al elevului. Prin caracterul ei formativ, învăţarea se leagă de un alt eveniment fundamental – dezvoltarea – devenind sursa cea mai apropiată a unor asemenea "produşi psihici" cum sunt priceperile, deprinderile, aptitudinile, atitudinile, interesele de cunoaştere etc. Sub raport funcţional contează valoarea adaptativă a modificărilor de comportament – schimbările de performanţă rezultate din exerciţiu. Iată de ce trebuie făcută precizarea că nu orice achiziţie, nu orice modificare poate fi considerată a fi învăţare. Oboseala, de pildă, este o modificare în comportamentul subiectului (cauzată de o achiziţie: acumularea acidului lactic în sânge); această stare temporară a organismului nu se confundă cu învăţarea. De asemenea, nu intră în categoria învăţării schimbările ce pot fi atribuite maturizării sau tendinţelor reacţionale înnăscute.

Învăţarea şcolară – spre deosebire de învăţarea în sens larg, care se referă la dobândirea experienţei individuale de comportare – este un proces care se conduce după un model, adică după un plan sau program concret de instruire şi verificare, folosit de profesor. Acest model asigură, de asemenea, dirijarea şi controlul acţiunilor elevului. Din acest punct de vedere, se poate spune că învăţarea (activitatea de însuşire a cunoştinţelor şi de dobândire a deprinderilor) este un fenomen psihologic a cărui "soartă" se află esenţialmente "în mâna profesorului", reproducând atât structural,cât şi funcţional, parametrii obiectivi ai acţiunii pedagogice.

Sub acest aspect, învăţarea, ca şi acţiunea care depinde de ea – instruirea – poate fi considerată ca un model clasic de comunicaţie, comandă şi control, ca un proces care se desfăşoară pe bază de feedback.