Violența în Școală

În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă. Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.

În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate părea un fapt cel puţin de crezut. În ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatizate. Totuşi, cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile Ministerului de Interne şi ele vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori: omoruri, tentative de omor, vătămări corporale grave, violuri, furturi, tâlharii.

Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în şcoală, se consideră drept surse favorizante factorii exteriori ai şcolii: mediul familial, mediul social, ca şi factori ce ţin de individ, de personalitatea lui.

Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienţa divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de muncă, de şomajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi materiale, dar şi psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului. În aceste condiţii, ei nu prea mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i afectează profund pe copii astfel apărând: violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenţa, la care se adaugă şi importante lipsuri educaţionale adică lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa în cerinţele formulate faţă de copil acestea sunt trecerile de la o extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restricţii foarte dure, utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a copilului pe motiv că bătaia-i ruptă din rai. Sunt şi părinţi care privilegiază în mod exagerat relaţia afectivă în detrimentul rolului educativ pe care ar trebui să-l aibă în raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de interdicţii, de reguli, emit puţine exigenţe şi caută să evite conflictele. Această absenţă cvasitotală a constrângerilor celor din afara şcolii îl va determina pe elev să adopte în şcoală comportamente de refuz la exigenţelor profesorilor.

La fel şi mediul social conţine numeroase surse de natură să inducă, să stimuleze şi să întreţină violenţa şcolară cum ar fi situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie. Pentru fostele ţări comuniste, conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. şi aceasta cu atât mai mult cu cât constată că şcoala nu îi asigură inserţia profesională. Valorile tradiţionale vehiculate în şcoală – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibilă. Un mediu social în criză (criza locurilor de muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.

Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele întro strânsă corelaţie cu comportamentele violente, la acestea adăugându-se problemele specifice vârstei adolescenţei.

Adolescenţa este o perioada de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. Acum adolescentul este fericit, se simte bine în pielea sa şi două ore mai târziu este trist, deprimat, descurajat. Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere, de forţă şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de părinţi şi profesori.

În această perioada atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesor-elev este absolut necesar. Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar, de cele mai multe ori, el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru. Nu întâmplător se afirmă că violenţa şcolară pleacă, în primul rând, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violenţelor şcolare înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între toate persoanele angrenate în actul educaţional.

Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă şcolare şi acest lucru trebuie luat în considerare în conceperea diferitelor programe de prevenire şi stăpânire a violenţei.