1. Terapia cognitiv-comportamentala - cadru general
Tearapia cognitiv-comportamentala reprezinta un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile invatarii si pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Desi, in acest domeniu, exista mai multe orientari si cadre teoretice, ele impartasesc cateva afirmatii esentiale care justifica gruparea lor sub aceeasi eticheta. Afirmatia de baza este ca toate comportamentele, adaptative si neadaptative, sunt rezultatul unor scheme implicite. Acestea sunt mai mult sau mai putin constiente si inglobeaza structuri cognitive si sisteme de prelucrare a informatiilor. Termenul cognitie este oarecum vag definit, dar se refera, de cele mai multe ori, la idei, semnificatii, credinte, ganduri, inferente, expectatii, afirmatii, atribuiri. Se afirma ca acestea mediaza comportamentul in mod direct (inclusiv manifestarile emotionale) si sunt obiectivul major al schimbarii terapeutice.
2. Terapia comportamentala
2.1. Definitie. Cadru general
Terapia comportamentala s-a dezvoltat ca forma de protest fata de punctul de vedere psihanalitic ce considera ca in spatele tuturor tulburarilor comportamentale se afla forte subiective profunde si inconstiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate in cadrul cercetarilor privind conditionarea si invatarea. Abia la mijlocul secolului trecut a inceput sa se vorbeasca despre terapiile comportamentale sau behavioriste. Contributiile teoretice majore la dezvoltarea acestor terapii au fost aduse de Skinner (1953), Wople (1958) si Eysenck (1962), care au dezvoltat strategii teraputice care au valorificat rezultatele cercetarilor privind conditionarea si invatarea realizate de I. Pavlov, J.B. Watson, E.L. Thorndike, E.C. Tolman, C.L. Hull, J. Dollard, N.E. Miller.
Behavioristii considera ca, la nastere, fiinta umana este un fel de tabula rasa, o "coala alba de hartie", iar "istoria" scrisa pe aceasta este determinata indeosebi de conditiile mediului. Personalitatea este vazuta, in primul rand, ca functie a stimulilor din mediul extern, a interactiunilor si rorurilor sociale; factorii subiectivi interni, procesele stiintifice din moment ce nu pot fi studiate intr-o maniera sistematica si reproductibila.
Terapeutii comportamentisti nu definesc psihoterapia in termenii insight-ului si ca reorganizare a personalitatii, ci ca proces de eliminare a simptomelor si invatare a unor raspunsuri comportamentale mai adaptative.
Definitia pe care L. J. Reyna o da psihoterapiei: "Psihoterapia poate fi considerata ca un set de proceduri destinate sa elimine o varietate de raspunsuri cu efecte emotionale negative, precum si comportamente indezirabile si nefolositoare si sa creeze comportamente mai eficiente pentru controlul si adaptarea la anumite sarcini cotidiene, persoane si situatii" (Reyna, 1964).
Terapia comportamentala este o terapie scurta centrata pe simptom si vizeaza, in general, modificarea interactiunilor dintre persoana si mediul sau.
Kazdin (1982,cf. S. Ionescu, 1994) afirma ca terapiile comportamentale pun accentul pe urmatoarele aspecte:
1) Evidentiaza determinatii actuali mai degraba decat determinantii istorici ai comportamentului.
2) Prezinta schimbarea comportamentului manifest ca fiind criteriul major in evaluarea tratamentului.
3) Valorifica cercetarea fundamentala in psihologie pentru formularea ipotezelor cu privire la tratament si la tehnicile specifice.
4) Defineste tratamentul in termini operationali si obiectivi pentru ca metodele aplicate sa poata fi reproduce.
5) Subliniaza, intr-o maniera foarte precisa, comportamentul vizat si tehnicile de evaluare.
2.2. De la terapia comportamentala la terapia cognitiv-comportamentala (TCC)
In anii '60-'70, tot mai multi cercetatori in domeniul psihoterapiei comportamentale si modificarii comportamentului au simtit nevoia de a depasi "notiunile mecaniciste ale practicii terapiei comportamentale" (Lazarus, 1971), considerand ca majoritatea tratamentelor comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar in termenii teoriei invatarii. Aceasta atitudine a condus la adoptarea unui demers eclectic care a favorizat adaugarea la tehnicile comportamentale existente a unor comportamente cognitive si a deschis calea dezvoltarii si aplicarii sistematice a tehnicilor cognitive.
O ilustrare a acestei tendinte este aparitia demersului celor "trei sisteme", conceptualizat de Lang si Rachman. Acestia considera ca orice problema psihologica poate fi descrisa in termenii raspunsurilor manifestate in trei sisteme de rapuns interdependente: comportamental, cognitiv/afectiv, fiziologic.; prin considerarea separata a raspunsurilor cognitive si afective, cele trei sisteme au devenit patru.
Terapia cognitiva este, dupa cum considera A. Beck, o sinteza a unor aspect ale psihanalizei si terapiei comportamentale. Influenta psihanalizei se exprima prin accentul pus pe identificarea temelor importante si latente ale gandirii pacientului ("schemele cognitive"), precum si prin evidentierea interrelatiilor subtile dintre gandire, sentiment si comportament. Influenta terapiei comportamentale se regaseste in structurarea sistematica a interviului teraputic, in definirea scopurilor si a proceselor care permit atingerea acestora, in operationalizarea tehnicilor terapeutice si a evaluarii.
Precursorul cel mai apropiat de terapiile cognitive actuale este A. Ellis, autorul terapiei rational-emotive (RET) ale carei inceputuri se gasesc in anii '50. Astazi, A. Ellis isi numeste sistemul terapeutic dezvoltat de el terapie rational-emotiv comportamentala, fapt ce consfinteste integrarea abordarilor comportamentale si cognitive in domeniul psihoterapiei.
Terapia cognitiva s-a dezvoltat indeosebi datorita cercetarilor asupra depresiei realizate de A. Beck incepand din 1959. In prezent, terapia cognitiva este indicata intr-o multitudine de stari psihopatologice: anxietate, atacuri de panica, obsesii, tulburari alimentare (anorexie si bulimie), alcoolism etc.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
