Terapia cognitiv-comportamentală

1. Terapia cognitiv-comportamentală – cadru general

Tearapia cognitiv-comportamentală reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile învăţării şi pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Deşi, în acest domeniu, există mai multe orientări şi cadre teoretice, ele împărtăşesc câteva afirmaţii esenţiale care justifică gruparea lor sub aceeaşi etichetă. Afirmaţia de bază este că toate comportamentele, adaptative şi neadaptative, sunt rezultatul unor scheme implicite. Acestea sunt mai mult sau mai puţin conştiente şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor. Termenul cogniţie este oarecum vag definit, dar se referă, de cele mai multe ori, la idei, semnificaţii, credinţe, gânduri, inferenţe, expectaţii, afirmaţii, atribuiri. Se afirmă că acestea mediază comportamentul în mod direct (inclusiv manifestările emoţionale) şi sunt obiectivul major al schimbării terapeutice.

2. Terapia comportamentală

2.1. Definiţie. Cadru general

Terapia comportamentală s-a dezvoltat ca formă de protest faţă de punctul de vedere psihanalitic ce consideră că în spatele tuturor tulburărilor comportamentale se află forţe subiective profunde şi inconştiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate în cadrul cercetărilor privind condiţionarea şi învăţarea. Abia la mijlocul secolului trecut a început să se vorbeasca despre terapiile comportamentale sau behavioriste. Contribuţiile teoretice majore la dezvoltarea acestor terapii au fost aduse de Skinner (1953), Wople (1958) si Eysenck (1962), care au dezvoltat strategii teraputice care au valorificat rezultatele cercetărilor privind condiţionarea şi învăţarea realizate de I. Pavlov, J.B. Watson, E.L. Thorndike, E.C. Tolman, C.L. Hull, J. Dollard, N.E. Miller.

Behavioriştii consideră că, la naştere, fiinţa umană este un fel de tabula rasa, o “coală albă de hârtie”, iar “istoria” scrisă pe aceasta este determinată indeosebi de condiţiile mediului. Personalitatea este vazută, în primul rând, ca funcţie a stimulilor din mediul extern, a interacţiunilor şi rorurilor sociale; factorii subiectivi interni, procesele ştiinţifice din moment ce nu pot fi studiate într-o manieră sistematică şi reproductibilă.

Terapeuţii comportamentişti nu definesc psihoterapia in termenii insight-ului şi ca reorganizare a personalităţii, ci ca proces de eliminare a simptomelor şi învăţare a unor răspunsuri comportamentale mai adaptative.

Definiţia pe care L. J. Reyna o dă psihoterapiei: “Psihoterapia poate fi considerată ca un set de proceduri destinate să elimine o varietate de răspunsuri cu efecte emoţionale negative, precum şi comportamente indezirabile şi nefolositoare şi să creeze comportamente mai eficiente pentru controlul şi adaptarea la anumite sarcini cotidiene, persoane şi situaţii” (Reyna, 1964).

Terapia comportamentală este o terapie scurtă centrată pe simptom şi vizează, în general, modificarea interacţiunilor dintre persoană şi mediul sau.

Kazdin (1982,cf. S. Ionescu, 1994) afirmă că terapiile comportamentale pun accentul pe următoarele aspecte:

1) Evidenţiază determinaţii actuali mai degrabă decât determinanţii istorici ai comportamentului.

2) Prezintă schimbarea comportamentului manifest ca fiind criteriul major în evaluarea tratamentului.

3) Valorifică cercetarea fundamentală în psihologie pentru formularea ipotezelor cu privire la tratament şi la tehnicile specifice.

4) Defineşte tratamentul în termini operaţionali şi obiectivi pentru ca metodele aplicate să poată fi reproduce.

5) Subliniază, într-o manieră foarte precisă, comportamentul vizat şi tehnicile de evaluare.

2.2. De la terapia comportamentală la terapia cognitiv-comportamentală (TCC)

În anii ’60-’70, tot mai mulţi cercetători în domeniul psihoterapiei comportamentale şi modificării comportamentului au simţit nevoia de a depăşi “noţiunile mecaniciste ale practicii terapiei comportamentale” (Lazarus, 1971), considerând că majoritatea tratamentelor comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar în termenii teoriei învăţării. Această atitudine a condus la adoptarea unui demers eclectic care a favorizat adăugarea la tehnicile comportamentale existente a unor comportamente cognitive şi a deschis calea dezvoltării şi aplicării sistematice a tehnicilor cognitive.

O ilustrare a acestei tendinţe este apariţia demersului celor “trei sisteme”, conceptualizat de Lang si Rachman. Aceştia consideră că orice problemă psihologică poate fi descrisă în termenii răspunsurilor manifestate în trei sisteme de răpuns interdependente: comportamental, cognitiv/afectiv, fiziologic.; prin considerarea separată a raspunsurilor cognitive şi afective, cele trei sisteme au devenit patru.

Terapia cognitivă este, după cum considera A. Beck, o sinteză a unor aspect ale psihanalizei şi terapiei comportamentale. Influenţa psihanalizei se exprimă prin accentul pus pe identificarea temelor importante şi latente ale gândirii pacientului (“schemele cognitive”), precum şi prin evidenţierea interrelaţiilor subtile dintre gândire, sentiment si comportament. Influenţa terapiei comportamentale se regăseşte în structurarea sistematică a interviului teraputic, în definirea scopurilor şi a proceselor care permit atingerea acestora, în operaţionalizarea tehnicilor terapeutice şi a evaluării.

Precursorul cel mai apropiat de terapiile cognitive actuale este A. Ellis, autorul terapiei raţional-emotive (RET) ale carei începuturi se găsesc în anii ’50. Astăzi, A. Ellis işi numeste sistemul terapeutic dezvoltat de el terapie raţional-emotiv comportamentală, fapt ce consfinţeşte integrarea abordărilor comportamentale şi cognitive în domeniul psihoterapiei.

Terapia cognitivă s-a dezvoltat îndeosebi datorită cercetărilor asupra depresiei realizate de A. Beck începand din 1959. În prezent, terapia cognitivă este indicată într-o multitudine de stări psihopatologice: anxietate, atacuri de panică, obsesii, tulburări alimentare (anorexie şi bulimie), alcoolism etc.