Stresul Ocupațional

Întregul proces economic presupune adaptarea individului la cerinţele mediului înconjurător. Modificările economice şi, mai ales cele sociale (atât de frecvente în ultima vreme), deseori neaşteptate şi profunde, solicită la maximum disponibilităţile organismului uman pe linia adaptării, astfel că stresul ocupaţional este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea modernă.

El este generat de viaţa profesională, de mediul muncii, cu consecinţe nemijlocite asupra activităţii profesionale dar şi asupra sănătăţii celor care prestează munca respectivă. Ultimii ani au schimbat în profunzime natura societăţii, în general, şi a locurilor de muncă, în special. Aceasta, în urma modificărilor explozive a tehnologiilor, penetrării agresive a proceselor de informatizare dar şi a modernizării sistemelor manageriale. Asistăm după anii 1980 la startul unor procese manageriale care includ operarea la nivelul marilor privatizări şi fuzionări ale coloşilor industriali, la procesele de reengineering şi dezvoltare a unei economii de piaţă foarte active. Competiţia economică dură în care este angrenată viaţa socială prezentă este considerată ca una din semnele sau reacţiile generatoare a ceea ce a intrat în limbajul cotidian prin sintagma de “stres” sau “stres profesional” ori “stres ocupaţional”.

Stresul a devenit preocupant nu doar prin transferarea acestuia şi a altor termeni înrudiţi - nevroză, sindrom de neadaptare - din limbajul ştiinţific, în cel cotidian. Prezenţa conceptuală se face simţită ca răspuns al existenţei sale concrete în realitatea practică. Din punct de vedere teoretic, atât în vocabularul curent, cât şi în publicaţiile de specialitate, stresul apare în dublă ipostază: ca situaţie stresantă (condiţii dăunătoare, agresive, presiuni, constrângeri, privaţiuni la care este supus individul) şi ca stare a organismului (manifestată prin suferinţă, uzură, răspunsuri psihologice şi fiziologice ale individului la acţiunile agenţilor stresori).

Interacţiunea dintre organism şi mediu apare drept un element esenţial al vieţii şi impune o continuă adaptare a organismului atât pe linie filogenetică, cât şi ontogenetică. Primele observaţii privind adaptarea organismului la mediu datează din antichitate. Hipocrate, în „Vis medicatrix naturae” considera că boala nu e numai suferinţă şi leziune (pathos), ci şi efortul organismului de a-şi restabili echilibrul (ponos).(www.wikipedia.com)

Mult mai recent, când progresele ştiinţei au permis cercetări mai riguroase, biologii şi fiziologii secolului al XIX-lea au semnalat un grad înalt de organizare a lumii vii care facilitează o adaptare activă. În 1878, fiziologul francez Claude Bernard demonstra capacitatea organismului de a-şi menţine constant mediul intern in raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare activ a organismului la mediul extern aflat în continuă transformare, este posibil datorită unor mecanisme dinamice, compensatorii de neutralizare şi corectare a disfuncţiilor survenite.

Apariţia conceptului de stres în limbajul psihologic este relativ nouă; noţiunea este folosită pentru prima dată în anul 1944, în „Index Psihological Abstract”. Topica de studiu a stresului era raportată de psihologi, până la acea dată, la alte fenomene psihice cum sunt: emoţia, frustrarea, conflictul, anxietatea, adaptarea, apărarea. Se afirmă că noţiunea de stres este un termen ambiguu, ce tinde să-şi estompeze conturul, lărgindu-şi genul proxim şi ignorând diferenţa specifică. Caracterul imprecis ar deriva şi din comutările sensului noţiunii de la imaginea destructivă şi dezechilibrantă a acţiunii stresante, la cea integratoare şi echilibrantă spre care organismul tinde în virtutea efortului său adaptativ. Faptul că după mai bine de 50 de ani noţiunea de stres rămâne operantă, este dovedit de impactul acestui concept asupra dezvoltării ştiinţei, concretizat în volumul impresionant de date şi studii, în cele mai diverse discipline.

Oxford English Dictionary explica etimologia cuvântului stres ca provenind din abrevierea cuvântului distres, folosit în engleza medievală cu înţelesul de dificultate, necaz, durere, provocate de factori exteriori organismului. În secolul al XIX-lea, sfera noţiunii se lărgeşte, stresul desemnând presiuni şi influenţe ce se exercită din exterior asupra organismului.

Faptul că în limba engleză curentă noţiunea de stres este utilizată pentru a desemna încordarea nervoasă a creat o serie de confuzii, termenul fiind tradus în limba franceză prin „stimulare” sau „agresiune” (stimulation, agresion), în germană prin „fort” sau „leziune” (Anstrengung, Betastung) iar în spaniolă prin „suferinţă” (sufrimienta). În limba română, termenul de stres a fost preluat iniţial cu ortografia din limba engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată cu un singur „s” (stres) atunci când au apărut derivatele adjectivale (stresant), substantivele (stresor), verbale (a stresa). Nici unul din aceşti termeni nu dau sensul noţiunii de stres, ceea ce a făcut ca acesta să fie preluat ca atare în majoritatea limbilor iar sensul exact să fie determinat prin asumarea de către cercetători a unei teorii asupra stresului.