Sondajul de Opinie

Definire

Termenul de sondaj statistic, consideră Dumitru Porojan (Statistica şi teoria sondajului, 1993), se referă la o cercetare parţială al cărei scop este ca, pe baza rezultatelor obţinute de la un eşantion riguros prelevat, să se estimeze parametrii populaţiei totale, pe baza principiului teoriei probabilităţilor, statisticii matematice şi a legii numerelor mari.

După cum se observă există o legătură strânsă între sondaj şi eşantion.

Sondajul de opinie, spune Henri Piéron (Vocabulaire de la psychologie, 1973), este tehnica care ne permite “să determinăm repartiţia opiniilor într-o populaţie dată cu privire la o problemă, culegând, într-un eşantion ales din această populaţie, răspunsuri individuale vizând aceste opinii.

Originea sondajului de opinie se poate identifica în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în SUA. Începând cu această dată, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, se organizează un “vot de paie”, adică un vot fictiv. Prin intermediul unei maniere primitive de sondare a opiniei publice, organizatorii urmăreau să prezică rezultatele alegerilor. Procedeul consta, spre exemplu, în a plasa urne fictive la intersecţii. Trecătorii erau solicitaţi să completeze buletine de vot. Se contabilizau modo grosso rezultatele. Tehnica nu avea nimic ştiinţific şi deseori dădea greş. Cu toate acestea nu existau alegeri prezidenţiale în SUA care să nu fie însoţite de aceste voturi de paie. Spre exemplu, în 1920, erau nu mai puţin de 85 de anchete de acest tip, din care 6 erau de amploare naţională.

Momente principale

În 1936, în Statele Unite, s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale. Unul dintre candidaţii la preşedinţie era Franklin D. Roosevelt, care cerea alegătorilor un al doilea mandat.

O revistă la modă pe atunci, Literary Digest, a publicat rezultatele unui “vot de paie”, a nu mai puţin de 2,4 mil. de persoane, care arăta clar înfrângerea lui Roosevelt în faţa contracandidatului său, London.

În paralel, s-au făcut două sondaje de opinie publică: unul semnat de Archibald Crossley şi Elmo Roper, iar celălalt de George Gallup, fiecare pe un număr restrâns de persoane (3000 de persoane Gallup). Aceste sondaje au arătat, din contră, victoria lui Roosevelt. Mai mult decât atât, chiar proporţia voturilor obţinute după alegeri era foarte apropiată de cea prevăzută de cei trei.

Explicaţia fenomenului: Numărul mare de răspunsuri nu oferă o garanţie pentru reprezentativitate. Revista a utilizat abonaţii telefonici. Majoritatea acestor abonaţi era din clasa superioară a societăţii, clasă defavorabilă lui Roosevelt.

După 1936, datorită acestui succes şi datorită publicării repetate a rezultatelor anchetelor lor, Roper, dar mai ales Gallup, au reuşit să atragă atenţia specialiştilor asupra problemei opiniei publice.

Cariera lui George Gallup: Acesta îşi dă doctoratul în 1928 cu o teză intitulată: “O metodă obiectivă pentru determinarea interesului cititorilor faţă de textele unui ziar”. Prin această lucrare Gallup pledează pentru o metodă directă de anchetă (cititorul este întrebat direct) şi pentru studiul prin eşantion reprezentativ. Începând cu 1932 se implică în studii de piaţă şi în urmărirea fluctuaţiilor politice.

În 1935 înfiinţează propria sa instituţie de sondare: Institutul american de opinie publică, supranumit şi Gallup Poll (sondaje Gallup, scrutin Gallup). Institutul realizează de cel puţin de două ori pe lună anchete de opinie publică, conduse de la Princeton, unde acest institut îşi are sediul.

Primele care au fost receptive la noua metodă au fost universităţile americane. Universităţile Princeton şi Denver sunt primele care organizează sondaje regulate care acopereau întreg teritoriul american. Aportul adus de universităţi a fost în principal teoretic şi metodologic.

Spre exemplu, în cadrul universitar de la Princeton se mai înfiinţează din 1940 un Birou de Cercetări al Opiniei Publice, care publică în 1944 o lucrare de sinteză: Măsurarea opiniei publice. Din 1941 se deschide Centrul Naţional de Cercetări al Opiniei Publice din Universitatea Denver.

Al doilea Război mondial a favorizat extinderea tehnicii sondajelor, deoarece cartierul general al armatei americane voia să se informeze permanent asupra stării opiniei publice în teritoriile eliberate.

Autorităţile militare au utilizat tehnica şi pentru a studia atitudinile soldatului, atât în luptă, cât şi în viaţa cotidiană, moralul trupelor, al comandanţilor etc.

În viaţa civilă, această metodă a permis elaborarea programelor de reconversiune a muncitorilor şi a demobilizaţilor de război.

Cu toate acestea, se înregistrează un recul al sondajelor în 1948.

Cu ocazia alegerilor prezidenţiale din America, în care democratul Harry Truman îl avea drept contracandidat pe republicanul Thomas Dewey, trei instituţii de sondare a opiniei publice au prognozat înfrângerea lui Truman. Două dintre sondaje au avut o eroare de 5% iar al treilea o eroare de 12%.

Acest eşec a avut două cauze principale:

- S-a confundat votul cu intenţia de vot (anchetele fiind făcute cu 15 zile înainte de alegeri)

- S-au confundat indecişii cu absenteiştii (indecişii fiind consideraţi ca viitori absenteişti)

După anii ‘60-‘70 practica sondajelor se extinde în întreaga lume.

În SUA sunt astăzi mai multe institute de sondare (peste 200), din care cele mai importante sunt: Gallup, Harris şi Benson & Benson.

În Marea Britanie există BIPO (British Institute of Public Opinion), înfiinţat încă din 1936 ca o ramură a institutelor Gallup. Acesta publică regulat “New Chronicle”, ziar care înfăţişează rezultatele anchetelor institutului în legătură cu problemele zilei şi predicţiile cu privire la alegerile generale şi parţiale.

În Franţa, cele mai vechi sunt IFOP (Institut Français d’Opinion Publique) creat în 1938 de Stoetzel) şi SOFRES (Societé Française d’Enquete par Sondage, creat în 1962).

În România, în 1962 s-a înfiinţat Oficiul de studii şi sondaje al radio-televiziunii. Cele mai cunoscute, la ora actuală, sunt: CURS, IRSOP, IMAS, INSOMAR, METROMEDIA etc.