Recenzie - The Origin of Mind de David C Geary

Scrisă din perspectiva paradigmei Psihologiei Evoluționiste Nativiste Umane , cartea lui David C. Geary reprezintă o încercare de a repune în atenția unui spectru larg de cercetători ai dezvoltării umane perena întrebare a măsurii în care dezvoltarea intelectuală a indivizilor este mai mult înnăscută decât influențată de mediu, având deasemenea meritul de a adresa o serie de alte probleme importante cu privire la învățare și educație. Preocupat în principal de problematica dezvoltării filogenetice a arhitecturii psihice umane, autorul făce uz de o impresionantă bibliografie (totalizând nu mai puțin 1,100 de referințe), încercând să sintetizeze cercetările relevante din domeniile antropologiei, psihologiei, sociologiei, neurobiologiei și geneticii pentru a oferi o imagine exhaustivă asupra trecutului intelectual al speciei noastre și pentru a face câteva recomandări cu privire la o posibilă remodelare a sistemului educațional instituționalizat.

După o scurtă introducere în care susține importanța gândirii evoluționiste pentru înțelegerea trăsăturilor anatomice, fiziologice dar și psihologice ale speciilor, Greary, un adept al programului adaptaționist, continuă prin a dedica următoarele două capitole expunerii unui volum impresionant de cercetări și studii pentru a concluziona că mărimea, complexitatea, cât și consumul metabolic exagerat al creierului uman îl recomandă pe acesta, în mod indubitabil, drept o adaptarea biologică.

Într-adevăr, sistemul nervos este o componentă organică de o deosebită plasticitate prezent la majoritatea animalelor (Metazoa), acesta permițând, așa cum au demonstrat cercetătorii behavioriști la începutul secolului trecut, o serie de comportamente adaptative care implică învățarea prin condiționare clasică sau operantă. După cum afirmă Geary, sistemul nervos diferenţiat şi multi-etajat al omului este însă mult mai complex decât al oricărei alte specii, el sporind capacităţile adaptative ale organismmului atât într-o manieră directă cât şi indirectă. Dacă reflexele (precum cel nociceptiv, cornean sau sudoripar) reprezintă componenta inconştientă, procesele afective determină dimensiunea conştientă, semnalizând şi integrând evenimentele externe şi interne într-un „limbaj” subiectiv cu scopul de direcţionare adaptativă a comportamentului uman. Deasupra acestora, cea mai “tânără” regiune din punct de vedere filogenetic – neocortexul - permite omului elaborarea sferei simbolice a culturii, o trăsătură considerată de mulți antropologi ca fiind specific umană (e.g. Flinn 1997, Tomasselo, 1999). Ce forțe sau presiuni selective au determinat dezvoltarea acestei regiuni după părerea autorului ?

Urmând ipotezele avansate de antropologi precum Wrangham, Allman, Alexander sau Dunbar, Greary susține că există trei categorii de factori care au influențat mărirea enormă a creierului speciei noastre în decursul a ultimilor patru milioane de ani față de Australopitecinele din care se trage genul Homo: climatici, ecologici și sociali. Considerând prima categorie de factori drept irelevantă, în ciuda anumitor studii ce arată o ușoară influență a climei asupra expansiunii craniene (Ash & Gallup, 2005), autorul se concentrează în capitolul 3 și 4 asupra celorlalte două categorii, considerând teoria dominării ecologice a lui R.D. Alexander drept cea mai bună explicație. Astfel, Geary sugerează că într-o prima fază mărirea creierului, și în mod special a necortexului stramosilor nostri Homo Erectus, a fost cauzată de existența unor presiuni selective venite din partea ecosistemului. Necesitatea de a se feri de potențialii prădători, cât și de a vâna în grupuri specializate au condus astfel, în conjuncție cu schimbarea fundamentală a dietei în direcția creșterii aportului de proteine, la o primă perioadă de expansiune craniană. Problemele adaptative s-au translatat prin urmare, în viziunea autorului, într-o remodelare a arhitecturii cognitive a strămoșilor noștri hominizi, aceștia dezvoltând sau perfecționându-și modulele psihologice responsabile de reprezentarea și clasificarea animalelor sau înțelegerea și previziunea unor fenomene fizice – două supermodule a căror importanță e considerată capitală de către Geary (capitolul 5).

În acord cu supozițiile lui R.D. Alexander, psihologul de la Universitatea din Missouri consideră că ceea ce a condus, însă, la o a doua perioadă de expansiune craniană au fost factorii sociali. După dezvoltarea uneltelor, colonizarea altor habitate și eliminarea prădătorilor, strămoșii noștri s-au găsit în final în poziția de a fi nevoiți să concureze cu ei înșiși pentru supraviețuire. Ideea conform căreia competiția intraspecifică a fost factorul determinant în creșterea volumului cerebral al hominizilor nu este, bineînțeles, una nouă. Cunoscută în literatura de specialitate sub numele de ipoteza inteligenței machiavelice (e.g. Humphrey 1976) sau cea a creierului social (Dunbar, 1998), această poziție încearcă să explice aparentele diferențe cognitive ale tuturor membrilor ordinului primatelor prin presiunile selective de natură socială care ar apărea în grupuri mai mult sau mai puțin fluide în care supraviețuirea și reproducerea selectivă a indivizilor covariază cu alianțele, coalițiile și decepția altor membri ai grupului.

Aplicată strămoșilor noștri Homo erectus și Homo sapiens arhaicus (e.g. Aiello & Dunbar, 1993), teoria consideră că mărirea considerabilă a grupurilor de hominizi, creșterea ratei conflicetelor intra- și inter- grupuri, cât și necesitatea de a menține relații monogame cu membrii de sex opus au determinat elaborarea unor adaptări de natură psihologică precum modulul cognitiv al Teoriei Minții (e.g. Baron-Cohen, 1995).