Psihosomatică

Domeniul psihosomatic este constituit din toate bolile somatice care prezintă componente psihologice, deşi nu trebuie omis că majoritatea pacienţilor cu tulburări somatice nu realizează faptul că sunt sub stres, negând contribuţia factorilor psihostresanţi în apariţia bolilor lor. Sistemul psihic uman suportă greu orice schimbare întrucât aceasta implică un anumit efort de adaptare. De aceea considerăm că schimbare ca şi hiperimplicarea sunt factori cu penetraţie etiologică în apariţia bolilor psihosomatice.

Astmul bronşic este definit ca o boală recurentă obstructivă a căilor aeriene bronşice care tinde a răspunde la o varietate de stimuli prin bronhoconstricţie, edem şi secreţie.

Dintre toate bolile considerate psihosomatice, astmul bronşic păstrează cele mai vechi menţiuni asupra corelaţiei dintre factorii psihici şi evoluţia crizelor.

Hipocrate – sublinia că astmaticul trebuie să evite stările emoţionale iar clinicienii secolului al XVIII-lea au scos în evidenţă rolul factorilor emoţionali în apariţia bolii şi în agravarea ei.

Se consideră că mecanismele imunologice, deşi necesare sunt insuficiente pentru declanşarea crizelor astmatice, pentru aceasta este nevoie de intervenţia unor factori adiţionali ca şi o hiperactivitate (înăscută sau dobândită) a musculaturii bronşice, iar printre aceşti factori adiţionali cei psihici joacă un rol esenţial.

Investigaţiile psihologice orientate asupra trăsăturilor de personalitate ale pacientului astmatic nu au conturat un profil specific. Majoritatea pacienţilor prezintă deficinţe de adaptare şi dificultăţi de relaţionare datorate introversiei, egocentrismului, timidităţii şi sensibilităţii excesive, iar unii devin suspicioşi, ostili şi culpabili.

Este demonstrat clinic că furia, frustrarea, frica dar şi rejecţia, pierderea sau gelozia pot precede crizele de astm bronşic. Dar, în majoritatea situaţiilor factorii psihici interacţionează cu cei alergici, infecţioşi în declanşarea crizelor astmatice.

Se remarcă o incapacitate a pacienţilor psihosomatici de a aborda problema vieţii lor interioare şi de a se exprima în cadrul dialogului şi al relaţiei medic-pacient şi se poate considera că aceştia prezintă o incapacitate de a trăi şi de a exprima emoţii iar sărăcirea emoţională este mascată de o aparenţă normală.

În plus pacientul psihosomatic eludând responsabilitatea pentru boala sa, izolează organul bolnav şi îl prezintă medicului pentru dialog şi vindecare. Pacientul îşi satisface astfel nevoia infantilă de a fi îngrijit în mod pasiv, negând în acelaşi timp că este adult, cu toate stresurile şi conflictele implicate în această situaţie.

De asemnea, când pentru pacient preocuparea principală nu o constituie boala cu cauzele şi semnificaţiei ei, ci tulburarea fizică, este mult mai greu de stabilit o relaţie terapeutică utilă.

Aici un rol deosebit îl au conceptele teoretice elaborate de Michael Balint mereu actuale, referitoare la ameliorarea bolii somatice o dată cu cea psihologică dacă medicul are abilitatea să o ia în considerare pe cea de a doua. De asemenea, el afirma că omul bolnav este pus în centrul atenţiei ca subiect şi nu ca obiect. În lucrărilor sale insistă asupra relaţiei medic-pacient care este foarte importantă în rezolvarea problemelor pacientului.

În acest sens este axiomatică afirmaţia că relaţia terapeutică eficientă este atunci când pacientul înţelege că problemele sale emoţionale justifică terapia, chiar dacă boala fizică este cea care i-a afectat funcţionarea. Rolul medicului devine astfel important în captarea încrederii pacientului la confesiune. Confesiunea, deschiderea pacientului în faţa medicului îl ajută la detensionarea sa şi în final îi poate modifica favorabil evoluţia astmului.

Anticiparea medicului a cea ce pacientul aşteaptă de la el, încercarea de a vedea cu ochii pacientului, relaţionarea problemelor actuale în acord cu dezvoltarea sa emoţională, inclusiv cu evenimentele din copilărie, sunt esenţiale.

Abordarea balintineană

a unui caz de astm bronşic

Un exemplu relevant în acest sens este A.M., de 42 de ani, necăsătorită, director la o societate comercială, care afirmă că suferă de astm bronşic de la vârsta de 28 de ani, după ce în copilărie a suferit de răceri repetate, iar în momentul de faţă este sub tratament medicamentos de întreţinere. De-a lungul anilor a fost la mai mulţi medici internişti, a încercat mai multe scheme terapeutice fără a fi mulţumită de rezultate. Afirmă că are şi perioade bune de sănătate, însă alteori „se sufocă din senin”.

Actualmente locuieşte singură, dar are grijă de mama sa, bolnavă care nu se poate deplasa singură. Deşi mai are doi fraţi este singura care se ocupă de aceasta (tatăl a decedat în urmă cu doi ani). Are program zilnic foarte bine stabilit, merge la mama în fiecare zi deşi are o persoană care se ocupă permanent de ea, iar în timpul serviciului dă cel puţin 3-4 telefoane pentru a afla cum se simte. Pacienta a accentuat şi faptul că la sfârşit de săptămână evită să plece în călătorii sau să se întâlnească cu prietenii, motivând că s-ar putea întâmpla ceva cu mama ei.

Această situaţie durează de ani de zile iar pacienta spune că are sentimente ambivalente faţă de mamă: pe de o parte nu vrea să i se întâmple ceva rău iar pe de altă parte o urăşte şi este disperată deoarece îi acaparează tot timpul liber.

Psiholog (P): De fapt cum te-ai hotărât să vii la cabinet ?

Ana (A): Păi nu eu ci o prietenă mi-a spus că ar fi bine să vin. Însă nu sunt sigură că am procedat bine, mai ales că iarăşi am răcit şi simt că nu mai pot respira; de aceea mi-am luat medicamentele cu mine !