Psihologie Școlară

În mai mult de un secol de existenţă al psihologiei, şcoala, învăţământul, a constituit domeniul privilegiat de aplicare a achiziţiilor psihologice, a ipotezelor şi concluziilor formulate în cadrul disciplinei, ceea ce a dus la cristalizarea treptată a unei ramuri aplicate – psihologia pedagogică sau educaţională, cuprinzând ansamblul de studii, făcute sub unghi psihologic, cu privire la procesul instructiv-educativ, precum şi la sistemul şcolar în general.

Sistemul educativ cuprinde în primul rând copilul de diferite vârste – inclusiv tânărul – dar, totodată, şi adultul. În consecinţă, psihologia pedagogică sau educaţională se referă la întreg sistemul educativ. Dar sub unghi psihologic, a procesului instructiv-educativ care acoperă vârsta şcolară propriu-zisă (între 6 şi 18 ani) constituie obiectul psihologiei şcolare pe care o tratează cartea cu acest nume a psihologului Ion Radu.

În sistemul şcolar din ţara noastră, cunoştinţele psihologice despre procesul instructiv-educativ, însuşirea metodelor de studiere a elevului, ca şi a tehnicilor de orientare şcolară sau profesională trebuie să intre în formaţia tuturor cadrelor didactice. Nu se poate organiza un proces educaţional eficient fără a avea o imagine conturată despre stadiile de dezvoltare psihică a copilului, despre fizionomia personalităţii sale. Observaţia curentă arată că sarcini identice se soldează la şcolari cu rezultate diferite, furnizând curbe de achiziţie distincte în funcţie de nivelul lor de dezvoltare intelectuală.

De asemenea, munca şcolară presupune cunoaşterea şi stăpânirea formelor şi a legilor învăţării. Nu ne putem mulţumi în acest sens cu lucruri cunoscute de toată lumea. Profesorul trebuie să-şi însuşească temeinic teoria modernă a învăţării şi să o aplice nuanţat, în raport cu condiţiile concrete şi sarcinile didactice. Arta pedagogică nu se reduce la „structura” şi "momentele” lecţiei, ci presupune, totodată, priceperea de a realiza o programare a materialului şi a activităţii elevului, precum şi tehnica probelor docimologice, a estimării rezultatelor obţinute. Aceste achiziţii s-au cristalizat în principal ca aplicaţii sau prelungiri ale teoriei învăţării.

Procesul instructiv-educativ se desfăşoară pe clase, deci pe colective cu efective limitate. Clasa de elevi deci reprezintă o formă particulară a grupei de muncă. Deci profesorii trebuie să arate un intens interes faţă de elementele de psihologie socială referitoare la clasa de elevi ca grup, la relaţiile interpersonale în colectiv, la opinia clasei. Pe fondul vârstei, luată ca imagine medie, se detaşează apoi silueta particulară a fiecărui elev, cu opţiunile şi interesele sale, cu capacităţile şi cunoştinţele însuşite, cu trăsăturile de personalitate care-l situează într-o tipologie sau scară, cu şansele de reuşită într-o direcţie sau alt. Orientarea şcolară şi profesională a elevilor presupune o asemenea determinare individualizată.

Capitolul VIII al acestei cărţi se intitulează „Clasa de elevi ca formaţie psihosocială” şi extragem din acesta câteva idei principale.

În subcapitolul 1, „Clasa ca grup social”, aflăm că şcoala este mai mult decât un mediu social iar clasa de elevi constituie un grup primar sau de contact care oferă pentru copil cadrul direct de activitate şi de formare cu multiple aspecte şi posibilităţi. Elevul face parte din mai multe grupuri care se intersectează şi care exercită o acţiune educativă unitară.

Instituirea claselor de elevi nu se face prin însumarea unor opţiuni individuale, ci în urma unor decizii administrative, urmărindu-se o compoziţie omogenă a claselor paralele sau chiar în urma unor factori aleatori: anul naşterii, locul de rezidenţă. Astfel, „Colecţia de indivizi” constituită aleatoriu urmează să formeze treptat un grup închegat, un colectiv.

Spre deosebire de simpla reunire de persoane, grupul sudat apare angajat în activităţi cu obiective comune, care creează relaţii de interdependenţă funcţională între membrii săi, interacţiuni şi schimburi reciproce pline de răspundere.

Ion Radu defineşte clasa de elevi ca „o grupare umană de muncă cu specific de învăţare”. Nu preferinţele formează un colectiv, ci participarea la activităţi şi sarcini comune, pe fundalul unui ţel comun, care generează raporturi funcţionale şi de comunicare între elevi, definind o ierarhie de statusuri, de care se leagă apoi aprecieri diferenţiate în grup. După autor, viaţa colectivă dezvoltă norme, valori, convingeri – uneori şi mituri, care exercită influenţe şi presiuni asupra membrilor, graţie sistemului de sancţiuni şi recompense ce funcţionează oficial sau neoficial în grup. Raporturile se cristalizează în textura complexă a normelor şi relaţiilor proprii societăţii în ansamblu; clasa de elevi nu poate fi ruptă de contextul social mai larg, nu reprezintă o „celulă” restrânsă şi autonomă de viaţă colectivă.

Pentru ca şcoala să nu ofere copiilor cadrul unei existenţe simplificate, trebuie să aibă caracter direct aplicativ în muncă. Aspectul socio-afectiv al vieţii de grup şi relaţiile funcţionale (dependenţe reciproce, comunicare) se află într-un circuit complex, fiind, pe rând şi nu simultan, cauză şi efect.

Colectivul are o caracteristică numită „indice de coeziune” care descrie legăturile ce unesc grupul. Ţelurile care impun colaborare reciprocă întăresc coeziunea mai mult decât activităţile competitive. Succesul grupului, bucuria reuşitei comune (după Makarenco) sudează grupul.

În psihologia socială există o clasificare a grupului în primar şi secundar:

1. în grupul prima relaţiile individuale sunt directe, putând fi cuprinse nemijlocit şi în întregime de către individ.

2. în grupul secundar predomină relaţiile indirecte dintre indivizi; aceştia din urmă nu se pot cunoaşte personal, activităţile lor intersectându-se prin variate medieri.

3. grupul restrâns (mic) este format din mai puţin de 12 persoane şi mai mult de două-trei, sub această limită anulându-se efectele de interacţiune.

Autorul citează pe A. S. Makarenko, la care clasa de elevi este identificată drept grup primar sau de contact în timp ce şcoala în ansamblu formează grupul secundar şi o altă diferenţiere se face între grupul de apartenenţă şi cel de referinţă (H. Hyman, R. Merton).

a) grupul de apartenenţă este grupul primar căruia îi aparţine un individ în prezent (ex.: familia, clasa de elevi, colectivul de muncă), în care fiecare membru participă la viaţa colectivă, se pătrunde treptat de normele grupului, îşi însuşeşte clişeele acestuia, fiind ancorat în general în sistemul de valori recunoscute de toţi membrii.

b) Grupul de referinţă este grupul de unde îşi împrumută valorile şi care întruchipează aspiraţiile individul respectiv.

Normele şi clişeele promovate de un asemenea grup servesc drept principii pentru

opiniile, aprecierile şi acţiunile individului.

Dacă grupul de apartenenţă şi cel de referinţă nu coincid, individul fiind ancorat axiologic într-un alt colectiv, aceasta poate fi sursa unor conflicte, opoziţii.

Referitor la copii, grupul lor de referinţă până în preadolescenţă este pentru ei, familia, părinţii (adevărata matrice socio-culturală, depozitara unor experienţe, opinii, clişee de apreciere şi reacţie, cunoştinţe despre natură, centri de referinţă în organizarea comportamentului propriu). La preadolescenţi, datorită tendinţei de emancipare, aspiră la comparaţia cu adultul, în ciuda posibilităţilor limitate şi a necompletitudinii instrumentelor cognitive care îi împiedică să-şi proiecteze idealul).