Extras din referat
Definirea conceptului de personalitate
Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul - Personalitatea. Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10 – 12 şcoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria organismică; teoria socio-culturală ş.a.
În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii, atributul unităţii, integralităţii, structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.
Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare.
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ-adaptativă a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.
În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcţionale de bază: individul şi personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificială şi inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele două noţiuni se raportează la entităţi calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.
Prin „individ” se înţelege acea totalitate a elementelor şi însuşirilor, ereditare sau dobândite, care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea. Noţiunea de individ este în aceeaşi măsură aplicabilă tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare.
Factorul social
Influenţa pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat. Cercetările lui Malinowski şi ale Margaretei Mead au demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.
Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despărţit cultura de societate, deoarece ele se subînţeleg una pe alta şi acţionează împreună asupra individului.
Indivizii se adaptează la societatea şi cultura lor. Durkheim observă că însuşi mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spaţial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi cultură posedă un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor.
Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului tot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Kardiner precizează că această configuraţie psihologică nu constituie pentru membrii unei populaţii exact o personalitate, ci baza personalităţii, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintre instituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalităţii de bază, la modelarea ei concurează instituţiile secundare, dar ponderea principală o au cele primare. Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiţia sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.
În demonstrarea afirmaţiilor sale, el accentuează cu precădere rolul pe care îl are familia prin educaţie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar.
Problema statutului personalităţii de bază a fost repusă de către Kluckhohn şi Murray în sensul că:
• fiecare om e ca toţi oamenii;
• ca un grup restrâns de oameni;
• ca nimeni altul.
Cu alte cuvinte, orice om are o natură umană, o personalitate de bază şi o personalitate individuală.
Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie, naţiune, clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă spre autorealizare. În acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.
Toate poziţiile de mai sus vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intră în acţiune finalitatea socială, care serveşte în obiectivarea tendinţelor sale, spre a şi-l putea face părtaş pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.
Modelele sociale
În ce măsură personalitatea prezintă o evoluţie endogenă sau exogenă ?
Incontestabil, regulile, valorile şi simbolurile, ca şi cultura în genere, au un important rol în procesul de socializare a individului. Modelele sociale afectează personalitatea individului uman însă şi mai în profunzime.
Antropologul Margareta Med a studiat unele societăţi slab dezvoltate cu privire la aşa-numita „vârstă critică” a adolescenţilor. Se ştie că adolescenţa este explicată ca un rezultat al dramaticelor schimbări fiziologice, concomitente creşterii, în special la maturizării glandelor endocrine sexuale. Modelul social nu influenţează numai trecerile de la o vârstă la alta, ci însăşi conduita masculină şi feminină. Acesta acţionează mult mai profund în formarea personalităţii decât se poate constata la prima vedere. Adesea educaţia formală intră în contradicţie cu constatările făcute pe viu. Formal lui i se spune să respecte anumite valori, dar prin modelele sociale el asimilează conduita părinţilor sau a altor persoane care acţionează diametral opus de cum i s-a spus lui.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Personalitatea si Integrarea Sociala.doc