Personalitatea Infractorilor

Personalitatea infractorilor

1. Modele ale personalităţii infractoare

Un prim model al personalităţii poate fi repede identificat. În vorbirea de zi cu zi se obişnuieşte să se spună despre oameni că sunt agresivi sau neagresivi, stabili ca antonim la nevrotic, ca şi cum ei ar fi în permanenţă la o extremă sau alta, fără posibilitatea de a se afla undeva mijloc. Un exemplu al acestui model tipologic de personalitate este doctrina celor patru temperamente de bază (coleric, sangvinic, flecmatic şi melancolic) promovată de fizicianul grec Galen în secolul al II-lea. A fost abandonat la începutul cercetărilor moderne privind personalitatea, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Succesorul acestui model a fost modelul dimensional al personalităţii, care susţine că oamenii nu au un singur tip de personalitate, ci că ocupă puncte pe dimensiuni continue, cum ar fi extraversiunea şi neuroticismul, fiecare poziţie nuanţând-o pe următoarea. Se presupune că poziţiile lor sunt relativ constante în timp şi că oameni vor răspunde la situaţii noi în moduri care sunt previzibile ţinându–se cont de poziţia care o ocupă pe dimensiunearespectivă. Chestionarele, în special cele auto-administrate, oferă un scor cantitativ pentru fiecare dimensiune. Această abordare prevede comportamentul ca fiind constant în situaţii diferite şi momente diferite.

Dinpotrivă, modelul specificităţii personalităţii, prima dată prezentat de Watson (1919), accentuează faptul că experienţele de învăţare şi stimulii situaţionali interacţionează pentru a produce diferenţe între oameni. Pe scurt, acest model atribuie diferenţele individuale din arile comportamentale nonintelectuale evenimentelor externe şi nu personalităţii. Teoriile behavioriste actuale pun un accent mai mare pe variabile cognitive, în comparaţie cu teoriile mai vechi. Controversa între modelul dimensional şi cel al specificităţii în câmpul infracţionalităţii va fi reglat de cât de consecvenţi sunt oamenii în comportamentul infracţional, indiferent de variaţiile din trecutul lor de învăţare şi din situaţiile actuale. Dacă există o consecvenţă mică în comportamentul infracţional de-a lungul situaţiilor şi de-a lungul timpului, atunci nu avem motive să aşteptăm măsurători ale personalităţii, bazate pe prezumţia de consecvenţă, pentru a le corela cu comportamentul infracţional, sau pentru a face diferenţe între oameni privind frecvenţa lor de agresare.

Se pare că există motive pentru a ne aştepta ca unele măsurători ale personalităţii să coreleze cu comportamentul infracţional şi să facă distincţia între infractor şi grupul de control. Vom lua în considerare două abordări majore, ambele implicând chestionare pentru măsurarea personalităţii: inventare multivariate, în care sunt măsurate câteva dimensiuni cu acelaşi chestionar, şi inventare uni variate, care urmăresc o singură dimensiune. În ambele cazuri, oameni se raportează la acele arii ale comportamentului propriu reprezentate de itemii chestionarului respectiv. Scorurile chestionarelor sunt totalul cantitativ al idemilor. Ar fi ideal ca acestea să rămână relativ constante în diferite situaţii şi de-a lungul timpului. Dar auto-descrierile sunt în mod inevitabil responsabile de experienţa de zi cu zi. De exemplu, viaţa în închisoare poate afecta răspunsurile la chestionar, astfel că este imposibil să ştim, de exemplu, dacă o asociere aparentă între scorurile la personalitate şi infracţionalitate ar fi fost descoperită înainte de intrarea în închisoare, mai puţin în cazul în care sunt disponibile măsurători dinaintea încarcerării, ceea ce se întâmplă destul de rar.

Quay afirmă că în cadrul infractorilor putem distinge patru grupuri de comportamente:

1. Slab socializaţi. Aceştia sunt grupul cu cele mai multe probleme pentru societate. Cei care fac parte din acest grup sunt cei mai puţin supuşi schimbării şi au cea mai pesimistă prognoză privind adaptarea ca adult.

2. Socializaţi (sau socializaţi agresivi). Cunosc persoane din contextul activităţiilor infracţionale, cum ar fi furatul şi consumul de droguri. Nu este nevoie să atribuim psihopatologia acestui grup, al cărui comportament poate fi un răspuns de adaptare la condiţiile de mediu – mediul din interiorul oraşelor este plin de oportunităţi pentru acte infracţionale, acestea fiind întărite de frecventele rezultate încununate de succes.

3. Deficit de atenţie. Caracteristicile menţionate par mai puţin evident relaţionate cu infracţionalitate, dar paternurile trăsăturilor cognitive şi comportamentale sunt susceptibile la trăsăturile mediului, care conduc la delicvenţă.