Percepția

I. Percepţia ca activitate

Din perspectiva lui Zlate, percepţia este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor şi fenomenelor externe, ce acţionează în momentul dat, asupra noastră, prin ansamblul insuşirilor şi componentelor lor. Din aceasta definiţie a percepţiei, se observă deosebirea ei de senzaţie, definită ca reflectare de tip secvenţial-unidimensional, a unor însuşiri singulare ale obiectului. Se subliniază de asemenea, prezenţa şi acţiunea directă a stimulului complex asupra analizatorilor. Reflectând obiectul în unitatea însuşirilor sale componente, percepţia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoaşterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminări, ci şi operaţii mai complexe de identificare şi clasificare.

Cosmovici: ,,Percepţia constă într-o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în momentul când ele acţionează asupra organelor senzoriale”.

În literatura de specialitate s-au conturat 3 accepţiuni ale conceptului de percepţie.

Prima şi cea mai importantă dintre ele constă în considerarea percepţiei ca activitate. Cea de-a doua priveşte percepţia ca deformare a obiectului, iar cea de-a treia are în vedere percepţia ca expresie a personalităţii.

Fiecare dintre aceste accepţiuni evidenţiază aspecte şi laturi importante ale percepţiei, atât în planul naturii, specificului şi mecanismelor ei, cât şi în cel al rolului ei în cunoaşterea umană.

I. Percepţia ca activitate

Piaget foloseşte termenul de „activitate perceptivă” referindu-se la „orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite”.

Percepţia trebuie considerată o fază a acţiunii; numai pe măsură ce acţiunea progresează, este posibilă adaptarea continuă la necesităţile noi ale momentului.

Esenţială pentru percepţie este explorarea continuă a obiectelor.

Forme ale activităţii perceptive:

• Explorări simple sau polarizate

• Transpoziţiile de mărimi, de forme în spaţiu şi timp

• Anticipări

• Schematizări

Formele activităţii perceptive se pot solda cu decentrarea şi/sau apariţia unor deformări (iluzii secundare).

Frances arăta că percepţia presupune două conduite:

• Identificare – stimulul este legat de un răspuns generic

• Diferenţiere – are rol compararea între două sau mai multe obiecte simultan prezente, subiectul încercând să descopere ce le apropie sau le distinge

Caracterul de activitate al percepţiei a fost bine specificat de îndată ce s-a încercat surprinderea unor „faze” parcurse de ea.

Fazele percepţiei:

Dupa Bourdon:

1. Faza identificării primare – recunoaşterea semnalelor

2. Faza identificării secundare - înţelegerea semnalelor

O alta distincţie admite existenţa a 3 etape:

- cea a senzaţiei brute (percepţia unei simple pluralităţi)

- cea a percepţiei formei

- cea a conştiinţei unui sens (corespunde identificării secundare).

Dupa Forgus percepţia este ,,procesul extragerii informaţiilor”; stabileşte 5 etape ale percepţiei:

1. detecţia

2. discriminarea

3. rezoluţia

4. identificarea

5. manipularea formelor identificate

 fiecare implicând tot atâtea acţiuni perceptive distincte.

Primele doua faze sunt determinate senzorial, următoarele trei presupun participarea învăţării şi experienţei. Acţiunea devine astfel nu numai un mijloc de realizare a percepţiei, ci elementul ei constitutiv fundamental.

Percepţia nu este un simplu efect al acţiunii stimulului, ci un rezultat al implicării active a subiectului.