Originile Problemelor Psihologice

„Credeti oare ca stiintele ar fi aparut si ar

fi crescut mari daca magicienii, alchimistii,

astrologii si vrajitoarele n-ar fi alergat în

fruntea lor drept înaintasi, drept aceia care

prin preziceri si amagiri trebuiau mai întâi

sa trezeasca setea, foamea si placerea gustului

pentru puteri ascunse si interzise?”

F. Nietzsche, Stiinta voioasa

Introducere

Se întâmpla adeseori sa se descopere ce este psihologia abia dupa ce a fost aleasa pentru studiu. Fara îndoiala acelasi lucru se poate afirma, în anumite privinte, si despre alte discipline, dar psihologia are ceva specific care permite ca numai o parte a ansamblului de cunostinte pe care le acopera sa fie identificata a priori ca apartinând psihologiei.

Au fost multi cei care au regretat lipsa de unitate a psihologiei si care au facut ca istoria acesteia sa înceapa la sfârsitul secolului al XIX-lea. De altfel, chiar ai au creat o aparenta delimitare între o psihologie stiintifica (în sensul care se da acestui termen la sfârsitul secolului XIX) si o alta psihologie, despre care se spunea cu dispret ca ar fi fost metafizica. Cu toate acestea oamenii nu au asteptat stiinta pozitivista pentru a-si pune întrebari în legatura cu ceea ce sunt si ceea ce simt.

Aceasta delimitare esentiala depinde de însasi natura obiectului psihologiei, de persoana umana, de infinita ei profunzime sau complexitate; uneori depinde si de tineretea disciplinei stiintifice care o studiaza: de fapt, psihologia nu este o disciplina „tânara” decât cu o conditie: sa-i reducem existenta la ultimul secol, secolul „scientificitatii” afirmate de unele din ramurile sale, si nu sa o consideram în ansamblul istoriei gândirii, alcatuita din întrebari referitoare la natura fiintei umane.

Se poate remarca bine faptul ca fiecare dintre noi percepe un obiect ca având un anumit sens în existenta noastra pentru ca fiecare dintre noi reprezinta o singularitate, purtam în noi semnificatia profunda a identitatii noastre. Însa cu toate ca fiecare obiect poate fi tinta unui nod diferit de a privi, exista o specificitate ireductibila a psihologiei: obiectul sau este si el schimbator, în functie de locuri si epoci; altfel spus, psihologia participa la construirea unei imagini despre om care este caracteristica unei societati date si unui moment din istoria acestei societati. Fiecare om este un organism mai mult sau mai putin stabil si este produsul schimbator al unei culturi în care el traieste. Omul este o fiinta sociala, un actor al lumii în care traieste, o lume care nu este decât una naturala .

Astfel ca reflectia istorica se impune în acest domeniu chiar mai mult decât în alte discipline. Cu o lume schimbatoare de-a lungul evolutiei istorice, omul s-a schimbat si, odata cu el, psihologia; este necesar sa se cunoasca aceasta istorie pentru a întelege de ce fel de om se ocupa psihologia astazi, pentru a afla cum s-au construit aceste concepte despre om si discursul stiintific adecvat ei.

În primul rând nu trebuie uitat ca o mare parte din istoria psihologiei trece prin istoria filozofiei. De asemenea, pentru o perioada lunga din istoria filozofiei trebuie sa ne referim la istoria religioasa, caci problemele filozofice au fost dezbatute de teologi în timpul epocii crestine dintre secolele VI-XVI, pâna la sfârsitul secolului al XVI-lea,a filozofa însemna întotdeauna a face teologie, a tine un discurs despre Dumnezeu si faptele sale. Era necesar sa apara filozofii francezi ai secolului al XVIII-lea, filozofii iluministi, pentru ca fenomenul cultural sa devina laic, nesupus teologiei. Totusi,aceasta traditie laica ca ramâne profund marcata de problemele religioase, dar în sens negativ, dând nastere printre altele, anticlericalismului francez în secolul al XIX-lea. Atunci a aparut omul rational, omul pe care argumentele de autoritate nu-l mai satisfac, psihologia devenea astfel un discurs asupra întelegerii, confruntat cu dificila sarcina de conciliere a ratiunii si pasiunilor.