Neuropsihologie - frică

I. Introducere

Frica, reflexul de autoconservare, reprezintă motorul celor mai multe manifestări umane. Fiind una dintre emoţiile înnăscute, ancestrale. Ea, dincolo de modificările organice pe care le produce, se manifestă într-un mod deosebit la nivelul comportamental dând naştere la manifestări comportamentale deosebite. Frica este aceea care poate face dintr-un soldat obijnuit, un erou, atunci când acesta este pus în situaţii deosebite; tot frica a trezit probabil şi primele sentimente de natură religioasă, atunci când, sub imperiul fenomenelor naturale inexplicabile, omul primitiv le-a dat o interpretate supranaturală.

Frica, alături de furie, face parte din stările afective ce se susţin pe un puternic substrat biologic. Pentru a putea înţelege mecanismele subtile ce duc la apariţia şi manifestarea acestor două stări este necesară stabilirea noţiunilor de afectivitate, neurofiziologia proceselor afectivo – emoţionale, precum şi a structurilor nervoase implicate în aceste procese.

II. Afectivitatea: definiţie, generalităţi

Definiţie: Afectivitatea cuprinde totalitatea trăirilor subiective ce reflectă atitudinea şi relaţiile dintre individ şi ambianţă. Afectivitatea, prin caracterul său pregnant subiectiv include o serie de procese complexe care, în final, reflectă relaţia dintre subiect şi obiectul sau situaţia care le-au produs. Această reflectare oferă condiţii optime de manifestare a dorinţelor sau, dimpotrivă, împiedicarea realizării acestora, cu toate repercursiunile comportamentale ce decurg din aceste situaţii.

Afectivitatea se realizează prin forme multiple: dispoziţii, emoţii, sentimente, afecte şi pasiuni. Comportamentul afectiv – emoţional este dominat de un puternic suport motivaţional care orientează afectivitatea concretă spre satisfacerea dorinţelor biologic – spirituale, îndepărtând-o în acelaşi timp de realitatea potrivnică acestei realizări. În funcţie de satisfacerea dorinţelor, comportamentul afectiv – emoţional va fi situat între cei doi poli contradictorii ai cuplurilor: tristeţe-veselie, plăcut – neplăcut, furie – blândeţe, frică – curaj, etc.

Trăirile afectiv – emoţionale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci se răsfrâng şi asupra funcţiilor somatice şi chiar a organelor interne, prin intermediul sistemului nervos vegetativ, talamusului. Hipotalamusului, sistemului limbic şi cortexului cerebral, ultimul imprimând caracterul conştient şi condiţionat al acestor trăiri. Datorită interdependenţei strânse între trăirile din ce în ce mai important în patogenia unor boli “psihosomatice”, tulburările afectiv – emoţionale fiind, după unii autori, cele mai frecvente simptome întâlnite în practica medicală afectiv – emoţionale şi cele somatice se acordă emoţiilor un rol.

III. Structuri nervoase implicate în stările afectiv – emoţionale

Studiile experimentale şi clinice au permis demonstrarea implicării multinivelare a anumitor structuri nervoase corticale şi subcorticale şi a unor factori umorali în diferitele stări afective care alcătuiesc în ansamblu “creierul emoţional”, visceral sau, mai corect, sistemul limbic.

Formaţiunile nervoase implicate în afectivitate constau dintr-o serie de structuri paleo- sau alocorticale şi subcorticale. Mai sunt implicate de asemenea în comportamentul afectiv – emoţional şi regiunile cortexului frontal asociativ (ariile 9, 10, 11, 12), girusul temporal inferior şi cel mijlociu, girusul supra- şi subcalos şi corpii mamilari, între aceste regiuni existând multiple conexiuni.

Sistemul limbic şi în special nucleul amigdalian reglează comportarea generală afectivă a individului, influenţând simultan, în mod sinergic, manifestările somato – motorii şi vegetative care condiţionează aceste manifestări. Excitarea acestor zone mobilizează concomitent şi inegal diferite tipuri de activităţi nervoase, antrenând efecte variate parasimpaticomimetice şi simpaticomimetice, efecte motorii, reacţii de pregătire, frică, furie, etc.

Stimularea nucleului amigdalian produce la om o senzaţie de frică puternică, iar uneori chiar furie. În cazul leziunilor bilaterale ale lobului temporal, s-a observat la unele persoane incapacitatea de a ţine minte anumite evenimente recente (dar nu şi pe cele dinaintea operaţiei). Stimularea aceloraşi regiuni cu ajutorul electrozilor implantaţi cronic, determină uneori creşterea debitului verbal spontan, percepţiile senzoriale devenind plăcute, apare starea de “fericire”, iar alteori halucinaţii însoţite de sunete vii, subiectul părând a trăi o viaţă dublă.

Neocortexul constituie zona integrativă superioară care controlează şi subordonează întregul comportament afectiv – emoţional. În general, exercită un rol inhibitor asupra unor reacţii emoţionale primitive şi reflexe şi un rol facilitator asupra altora.

Cele două emisfere cerebrale par să controleze diferenţiat procesele afectiv – emoţionale, cea dreaptă fiind prevalentă pentru tristeţe, frică, oroare, cât şi pentru recunoaşterea stărilor emoţionale la alte persoane şi în special a tonului emotiv în vorbire.

Hipotalamusul exercită o puternică funcţie modelatoare asupra comportării generale şi emotive individuale, distrugerea sa la animale determinând o hiperactivitate şi hiperemotivitate. În sistemul limbic şi hipotalamic există zone integratoare şi declanşatoare ale manifestărilor de plăcere, neplăcere, recompensă şi pedeapsă, structuri care asigură baza motivaţională a comportamentului instinctiv. De asemenea, sistemul limbic împreună cu hipotalamusul sunt implicate în stări de placiditate – furie.

În ceea ce priveşte funcţiile parasimpaticului în emoţii, cunoştinţele sunt mai sărace, sistemul participând probabil în producerea reacţiilor inhibitorii, precum şi în unele emoţii cu caracter de relaxare.

Hipotalamusul, fiind cel mai important centru subcortical, implicat în controlul SNV, poate fi considerat un centru al expresiei emoţionale.