Motivația Învățării la Școlarul Mic

Introducere

Motivaţia reprezintă un proces psihic important pentru că ea impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei. Motivaţia este o sursă de activitate şi de aceea este considerată “motorul” personalităţii.

Acest proces psihic are rol deosebit de important în activitatea de învăţare a elevului şi în consecinţă în formarea personalităţii acestuia. Nu poate avea loc un proces educaţional real dacă în prealabil nu s-ar identifica motivele învăţării şi n-ar fi determinată aria lor de acţiune şi dacă educatorul n-ar şti să se folosească de forţa acestor motive în practica instrucţiei. Cunoaşterea motivelor ce-l impulsionează pe elev în desfăşurarea actului învăţării este importantă pentru învăţător, deoarece acestea îi indică exact calea ce trebuie s-o urmeze în vederea finalizării cu succes a educaţiei.

Prin motivaţia învăţării înţelegem totalitatea mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi dinamizează activitatea de învăţare. Constituie motive ale învăţării anumite trebuinţe de bază de autorealizare, de afirmare prin succes şcolar / paraşcolar; apoi impulsul curiozităţii; dorinţa de a obţine note bune pentru a satisface părinţii sau pentru a fi printre premianţii clasei; teama de pedeapsă sau de eşec, anumite interese, opţiuni profesionale etc. Iată că motivul este cel care activează, mobilizează şi reglează conduita celor implicaţi în procesul de instruire.

Orice act de învăţare presupune un grad de motivare faţă de sarcina pe care o îndeplinit, care determină şi o stimulare la nivel cerebral. Dacă această stimulare are de nu se realizează îndeajuns, atunci învăţarea nu se produce. Deci, până la un punct randamentul elevului/studentului (performanţa acestuia) creşte paralel cu nivelul activării cerebrale, nivel critic, dincolo de care un plus de activizare antrenează un declin al performanţei, deci supramotivarea prezintă efecte negative.

Practic învăţarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât şi motive interioare activităţii ca atare. Un şcolar învaţă la început sub presiunea unor cerinţe externe, pentru ca, ulterior, descoperind conţinutul unei materii de învăţământ, să fie animat de interese cognitive, care ţin de categoria motivelor ce vin din interiorul său şi care poartă numele de motive intrinseci, alături de aspiraţiile profesionale, satisfacţia lucrului bine făcut ş. a. Interesul este o atitudine stabilizată de natură emotiv – cognitivă faţă de obiecte şi activităţi, în care motivele acţionează din interiorul nostru.

După părerea noastră, problema care se pune este aceea de a nu aştepta apariţia spontană a motivaţiei, ci de a pune accentul pe organizarea condiţiilor de învăţare; aceste condiţii ar fi următoarele:

• Percepţia clară a scopului, a obiectivelor activităţii, care justifică drumul ce urmează a fi parcurs;

• Perspectiva aplicabilităţii în practică sau pentru pregătirea ulterioară care îţi dă convingerea că merită să depui oricât de mult efort;

• Nivelul de motivare este întreţinut de conştiinţa unui spor de cunoştinţe sau a deprinderii unei tehnici;

La acestea se adaugă crearea de situaţii – problemă, organizarea de experienţe, demonstraţii etc. Există un nivel optim al cotei de problematic, de inedit, care întreţine curiozitatea. Un volum prea mic de situaţii – problemă, ocazii reduse de a înfrunta dificilul sau noul, produc plictiseala. Pe de altă parte, dincolo de un nivel optim, complexitatea depăşeşte pe elev/student şi produce blocarea, suspendarea efortului. Segmentarea sarcinii sau eşalonarea efortului sunt soluţii de ieşire din impas.

Un motiv semnificativ îl constituie stima de sine, care se conturează din dinamica succeselor şi eşecurilor proprii, din comparaţia continuă cu ceilalţi şi din aprecierea grupului – clasă. Orice elev tinde să-şi menţină statutul şcolar. Între nivelul de aspiraţie şi performanţa şcolară există o relaţie circulară. Motivaţia poate evolua după o spirală ascendentă dar şi după una regresivă, în funcţie de sentimentul eficienţei personale. Reuşita într-un domeniu este condiţionată de aptitudini, iar succesul obţinut sporeşte interesul pentru disciplină, fapt care aduce o investiţie mare de efort şi concentrare, în măsură să ducă la dezvoltarea aptitudinilor, la rezultate şi mai bune. Evoluţia acestei motivaţii se înscrie pe o spirală ascendentă: aptitudinile atrag după ele interesele, iar dezvoltarea intereselor alimentează aptitudinile. În schimb, insuccesul repetat, frustrarea se înscriu adeseori într-o spirală regresivă; dacă elevul/studentul nu reuşeşte să înţeleagă, să facă faţă cerinţelor, atunci fie că renunţă la efortul de înţelegere, se resemnează – ceea ce se manifestă prin indiferenţă şi descurajare – fie că se opune de-a dreptul efortului, mai ales când intervine şi presiunea celor din jur.

De obicei, orice proces de învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, când există un nivel minim de motivare sau o supramotivare şi creşte în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul motivaţiei interne nu se poate vorbi de saturaţie.

Motivaţia lucrării

In ultimul timp tot mai multe cunostinte şi rude de ale mele s-au plans de o scădere a interesului copiilor scolari faţă de şcoală şi învăţătură. Acesti parinti, insa, trebuie sa stie ca orice proces de invatare incepe inainte de a merge copilul la scoala. Copilul trebuie motivat, atat de către parinti, cat şi de către educator, respectiv invatator. Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte copiilor scopul învăţării şi cum pot fi utilizate cunostintele lor.

Ei trebuie să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia. Exigenţa ridicată a unor parinti nu fac decat sa ii inhibe pe copii, pe cand recompensele şi activităţile educative prin joc sporesc motivaţia.

Prin urmare, am dorit să cunosc adevărata faţă a lucrurilor, pornind de la premiza că ansamblul factorilor interni ai personalităţii elevului îl determină să înveţe şi îi susţin eforturile de învăţare.

Aceşti factori nu sunt altceva decât dorinţele, aspiraţiile, convingerile, interesele elevilor care se formează şi se dezvoltă în procesul învăţării, cât şi ca rezultat al efectuării active a învăţării însăşi.

Capitolul 1.

Motivaţia invatarii – definiţie şi forme

1. 1. Ce este motivaţia?

În sensul ei general, noţiunea de motivaţie a fost introdusă în psihologie la începutul sec. al XX –lea. Termenul de motivaţie derivă de la adjectivul latin motivus = care pune în mişcare şi desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Aşa cum spunea D. Vintilescu, nume cunoscut în psihologie, s-a definit motivaţia ca “o stare de disociaţie şi tensiune care pune organismul în mişcare până ce ajunge la reducerea tensiunii şi regăsirea integrităţii sale” (D. Lagache Lafon), ca “factor psihologic (conştient sau nu) care predispune individul să săvârşească anumite acţiuni sau să tindă spre anumite scopuri” (Piéron) sau ca “totalitatea mobilurilor interne ale conduitei fie că sunt înnăscute sau dobândite, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” (Roşca) ş.a.m.d. (apud D. Vintilescu, 1977, p. 40).

Ne lovim noi, in activitatea de zi cu zi, de motivaţie?

Pentru a raspunde la acesta intrebare poate ar trebui sa ne gandim ce anume ne

determina sa tindem spre anumite lucruri pe care vrem sa le realizam. Un prim pas as fi sa ne gandim ca mai tot ce facem, este pentru ca manifestam interes pentru acele lucruri.

Ne-am intrebat vreodata de ce oamenii fac unele lucruri pe care le fac?

Motivul principal al actiunii lor este de a-şi preintampina şi satisface nevoile. Cel mai adesea ne gindim la nevoi ca la dorinte, cerinte, vreri.

Procesul prin care oamenii trec spre a-şi satisface nevoile este:

Nevoie→ motiv→comportament→satisfactie sau nemultumire.

Dupa Cosmovoci A., motivaţia este definita ca “procesul instictiv şi rational care apare la un individ atunci cand cauta sa satisfaca anumite nevoi şi dorinte. Intr-un sens mai larg, motivaţia inglobeaza nevoi, interese, intentii, tendinte, idealuri, care stau la baza conditiei umane şi care sustin realizarea anumitor actiuni, fapte, atitudini. Motivaţia este o stare interioara, o dorinţa puternica, o forta ce pune in miscare un individ in vederea atingerii unui anumit obiectiv”.

În încercarea de a defini motivaţia s-a făcut apel la o serie de termeni, cum ar fi: forţe propulsive (forţele care îl determină pe om să acţioneze într-un anume fel);

dorinţe (tendinţe de a regăsi experienţe satisfăcătoare, fie în realitate, fie în imaginaţie);

pulsiuni (puseuri energetice care îşi au sursa în tensiunile somato-psihice, scopuri aflate sub tensiune). Indiferent de termenul folosit se evidenţiază rolul unor fenomene şi mecanisme psihice interne dotate cu capacitatea de a permite acţiunea independent de factorii exteriori.

Nu este suficient ca scopul unei activităţi să fie clar, corect şi riguros formulat pentru ca ea să se desfăşoare normal şi eficient.