Metoda Etnografică

Cadru teoretic:

Etnografia s-a dezvoltat, din punct de vedere istoric, plecând de la studierea aşa-ziselor „societăţi primitive”, care de fapt erau societăţi restrânse din punct de vedere numeric, se ocupă un teritoriu restrâns având contacte exterioare reduse cu tehnologie simplă şi funcţii puţin specializate.

Puţin câte puţin, etnologii şi-au lărgit aria de cercetare incluzând şi societăţi mai complexe.

Substantivul etnografie este un cuvânt compus prin alăturarea ce provine din două cuvinte greceşti: ethnos = popor, rasă şi graphein = a descrie. Deci interpretarea strictă a înţelesului acestui cuvânt ar fi „descrierea popoarelor.”

În afirmarea etnografiei ca ştiinţă, pe lângă un obiect de studiu, „originalitatea popoarelor”, ea are şi o metodă specifică şi anume observarea activă sau observaţia participantă, precum şi întrebării proprii ce vizează semnificaţia instituţiilor, credinţele şi valorile actorilor sociali.

Pentru Levi Strauss metoda etnografică corespunde cu primul studiu al acestuia, şi anume adunarea datelor, care constă, în general într-o anchetă de teren cu observare directă, sau ceea ce anglo-saxonii numesc muncă de teren (field work).

O completare a acestei definiţii a fost realizată de Rodcliffle-Brow, unul dintre fondatorii şcolii engleze, pentru care metoda etnografică constă în observarea şi descrierea fenomenelor culturale, particulare indivizilor apartinând unei societăţi „slab dezvoltate”.

Una dintre cele mai complete definiţii a metodei etnografice a fost enunţată de Marcel Griaule în 1950: „disciplina cunoaşterii activităţilor materiale şi spirituale a persoanelor, studiind tehnicile, religiile, drepturile, instituţiile politice şi economice, arta şi limba.” Această definiţie a condus la dezvăluirea complexităţii metodei etnografice care nu constă doar în a nota, a observa anumite particularităţi ale unui popor, a unei societăţi, ci cuprinde şi interpretarea acestor date, a acestor semnificaţii, astfel încât să poata fi posibilă comparaţia şi contextualizarea.

Ascultarea situaţională este o altă metodă care completează metoda etnografică în care cercetatorul discută cu fiecare individ în parte despre ceea ce fac ei în mod obişnuit, iar locul de desfăşurare este acela în care persoana se întâmplă să se afle. După ce a reuşit să le câştige încrederea, cercetătorul are posibilitatea de a se plasa în situaţii prestabilite, astfel că el devine mai subiectiv în ceea ce priveşte cercetarea.

După ce cercetatorul intră în ritmul şi activităţile zilnice, el va intra în discuţii şi va încerca să le canalizeze spre subiectul ce îl intereseaza pe el.

Acest proces începe uşor prin apropierea de persoane în momentele discuţiilor, iar apoi încearcă să lanseze întrebări şi să le sugereze topica de răspuns.

În unele situaţii, când cercetătorul beneficiază de î0ncrederea celor chestionaţi, el poate sa adreseze întrebări directe şi precise încercând să găsească date exacte. Acest tip de investigaţie este foarte periculos deoarece îi poate îndeparta foarte uşor pe cei chestionaţi.

De obicei, după o perioadă petrecută de cercetator împreună cu subiecţii, interviurile pot sa înceapă. Astfel se poate muta şi cadrul de desfăşurare al interviului în casă sau în biroul cercetătorului, ceea ce îi oferă acestuia un plus de control asupra direcţiei interviului.

Pentru un interiviu mai productiv, individul chestionat trebuie să răspundă referindu-se strict la întrebare fără să facă asociaţii libere. Într-o ultimă fază se folosesc chestionare, planuri de interviu, chiar şi teste psihologice.

Metoda etnografică poate fi privită din două puncte de vedere:

 Ca şi produs: articole, cărţi scrise de etnografi, antropologi, etc.

 Ca proces activ: munca de teren

Notele de teren sunt filtrate şi interpretate în disonaţă cu teoriile comparative şi

se confruntă cu materialele documentare. În timp ce sunt citite, etnografii utilizează gândirea comparativă, care generează noi probleme şi interpretări care vor fi rezolvate prin munca de teren viitoare.

După opinia lui Sperberg, specificul interpretărilor este acela că ele nu pot conduce sub nici o formă la generalizări descriptive, ci ele trebuie să se concentreze pe generalizările interpretative.

Contrar descripţiei, interpretarea nu este reprezentarea unui obiect real ci mai degrabă reprezentarea modului în care persoanele studiate îşi reprezintă acest obiect real.

Conform opiniei sale (Sperberg), datele furnizate de etnografie sunt în mod esenţial interpretative şi ele nu pot servi drept datele unei analize ştiinţifice a culturii respective.