Iubirea și căsătoria

Analizand modul de tratare al iubirii romantice in scrierile literare si filosofice, Z. Rubin (1970, 1973) a identificat doua teme comune: aceea a nevoii puternice de fata de partener si cea a grijii si daruirii fata de acesta. Ulterior, la Universitatea din Michigan, el a realizat un numar de 182 de interviuri si a studiat in conditii de laborator comportamentul a trei categorii de cupluri: foarte indragostite, putin indragostite si aleator formate. Supunand rezultatele obtinute analizei factoriale, Rubin a extras trei componente ale iubirii autentice:

- Atasamentul sau nevoia de asociere si de dependenta, care indica existenta unei interdependente absolut normale in cadrul iubirii. Ea se exprima prin nevoia de a fi impreuna, care asigura durabilitatea legaturii si consacrarea ei.

- Daruirea de sine sau predispozitia de a oferi securitate, care se exprima prin dorinta de a fi pentru celalalt, de a-l sprijini si sustine, inainte de a fi pentru sine. Daruirea nu are legatura cu pulsiunile egocentrice sau cu datoria impusa de constiinta morala.

- Intimitatea sau exclusivitatea si absorbtia in celalalt, care vizeaza nevoia de fuziune cu o anumita persoana si nu cu altcineva, dorinta de a-i comunica sentimentele si gandurile. Ea este diferentiata de alte sentimente pozitive precum: admiratia, prietenia sau afectiunea - ce nu presupun nici exclusivitate si nici absorbtia in celalalt.

Iubirea nu se naste din senin, ci in urma interactiunii dintre doua persoane. In procesul interactiunii, persoanele se indreapta una spre cealalta cu anumite ipoteze in ceea ce priveste atractia si modul in care fiecare o percepe pe cealalta. Exista o legatura inversa care anima cuplul interpersonal. Atractia unei persoane pentru alta persoana variaza in functie de perceptia pe care primul o are fata de celalalt, perceptia atractiei celuilalt in raport cu el. Relatia de atractie reciproca este constanta in iubire. Cel ales este perceput ca un individ care ofera de asemenea atractie. Din punct de vedere psihologic, iubirea ia nastere printr-un fenomen de " cristalizare" care a fost descris de Stendhal( Despre iubire, 1822) si care este analizat ca o fixatie progresiva a bucuriei pe care ne-o procura relatiile cu o persoana determinata ; Stendhal opune iubirea adevarata " loviturii de fulger", care cel mai adesea este destinata sa dispara tot atat de repede pe cat a venit.

Din punct de vedere psihanalitic, iubirea, sentiment de atasare a unei fiinte fata de o alta, adesea profund, chiar violent, dar despre care psihanaliza arata ca poate fi marcat de ambivalenta si ca, mai ales, nu exclude narcisismul( Dictionarul de psihanaliza).

Referindu-se strict la iubirea matura conjugala, R. Mucchielli (1974) a selectat patru caracteristici specifice ale acesteia:

1. Orientarea spre viitor, care implica intentionalitatea si vointa construirii si consolidarii vietii in doi. Prin aceasta caracteristica iubirea conjugala este speranta si temporalitate.

2. Nevoia de a crea vizeaza realizarea unui camin, a celorlalte bunuri comune, conceperea si educarea copiilor. Dorinta de a avea copii cu o anumita persoana este puternic corelata cu iubirea maritala, iar atunci cand satisfactia sexuala devine scopul exclusiv, este partial negata dorinta de a

crea, durata legaturii si viitorul ei (asa cum se intampla in cuplurile fara descendenti). 3. Acceptarea unei transcendente, aceea a unitatii superioare a cuplului. Unitatea cere efort voluntar si abandonarea unei parti a egocentrismului. Aceasta caracteristica este prezenta si in uniunea libera sau concubinaj. Acceptarea depasirii eu-lui egocentric trece prin unitatea personala si prin acceptarea de sine.

4. Co-responsabilitatea sugereaza faptul ca iubirea conjugala nu este acuzatoare si nu comporta satisfactii solitare sau disimulate. Partenerii se

simt co-responsabili pentru rezultatele tuturor actiunilor lor, incepand cu cele ale activitatii sexuala si terminand cu consecintele deciziilor riscante.

R. Sternberg (1988), de pilda, a identificat trei componente de baza ale iubirii: pasiunea, obligatia si intimitatea. Din diferitele lor imbinari apar mai multe tipuri de iubire: iubirea asociativa (in care domina intimitatea si obligatia), naiva (in care domina pasiunea si pasiunea), romantica (in care domina intimitatea si pasiunea) si cea completa (in care cele trei componente se afla in echilibru). Un alt exemplu este cel al lui B. Fehr (1988), care a incercat sa studieze prototipul conceptului de iubire prin investigarea sub-tipurilor iubirii. Autorul a ajuns la concluzia ca, trasaturile centrale care apar in definitiile pe care subiectii le dau conceptului de "iubire" sunt increderea, sprijinul, onestitatea, prietenia si respectul. Ulterior, Fehr si Russell (1991) au ajuns la concluzia ca notiunile preferate