Istoria Psihologiei - O Realitate?

Încercaţi să descoperiţi care sunt cauzele care au făcut ca psihologia să se constituie ca ştiinţă atat de târziu , mult in urma altor ştiinţe

Ca psihologia să fie considerată o ştiinţă ar trebui mai intâi de toate să o definim . Din cauza controverselor apărute de-a lungul timpului, din cauza numeroaselor teorii privind psihicul uman de cele mai multe ori antagoniste datorită formei de studiere a acestuia , psihologia ca şi ştiinţă are nenumărate definiţii . Psihologia se află peste tot în jurul nostru şi ne ajută să înţelegem mai bine fiinţa umană .

Pentru a putea da o definiţie a oricărei ştiinţe trebuie să ştim cu exactitate obiectul de cercetare , să-şi delimiteze un domeniu strict . Din păcate în ceea ce priveşte psihologia asemenea demersuri nu au fost şi nu sunt atât de clare aşa cum sunt în cadrul altor ştiinţe . Deci , întrebările primordiale pe care trebuie să le punem sunt : Ce studiază psihologia ?

Care a fost ideea de concepţie a obiectului de investigaţie al psihologiei din punctul de vedere al cercetătorilor ?

În cursul timpului care au fost modificările asupra modului de înţelegere şi explicare a obiectului ei de investigaţie ?

Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare : Psihologia în căutarea propriului ei obiect ?

Un răspuns la aceste întrebări ar fi din păcate nu că nu există un obiect de cercetare ci , aşa cum remarca M . Zlate , că sunt prea multe .

Aşadar , neavând o definiţie exactă timp de mai multă vreme , ca să poată fi considerată o ştiinţă , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare şi anume psyche – sufletul , psihicul uman – acel lucru considerat de provenienţă divină de către logosul teologic .

Putem face o paralelă între istoria omenirii plină de frământări , de revoluţii care au îndreptat evoluţia oamenilor spre dezvoltare ( cunoaştere ) şi trecutul psihologiei . Ca şi istoria omenirii , psihologia a avut de parcurs un drum plin de ocolişuri , de cotituri , a cunoscut perioade de avânt şi de stagnare , de inălţări şi de căderi , de calm şi destindere , dar şi de încordare şi încrâncenare (M . Zlate) . Aşadar , în constituirea psihologiei ca ştiinţă s-au interpus chiar cei ce erau interesaţi de aceasta . Din cele mai vechi timpuri , Sufletul a fost in centrul atenţiei oamenilor . De unde vine? , Unde se duce dupa moarte?, faptul că fiecare om era unic în felul său , existenţa viselor , delirului , halucinaţiilor – acestea au fost intrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri . Fiind considerat imaterial , timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic şi teologic , considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental aşa cum aveau celelalte ştiinţe . Astfel , dacă în cadrul altor ştiinţe a existat o continuitate , o completare , având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut , în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanenţă noi paradigme , noi teorii antagoniste datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia .

Mai intâi au apărut miturile , credinţele religioase dată fiind perioada de început a umanităţii caracterizată de credinţa în fiinţele supranaturale şi atribuirea unor fenomene fizice acestora . Psihicul era , din punctul lor de vedere , un dar divin care nu aparţinea lumii materiale , fizice şi care prin moarte se întorcea într-o lume superioară . Astfel , au căutat să înlesnească revenirea acestuia în acea lume prin ridicarea de monumente funerare la unele civilizaţii , la altele prin incinerarea trupurilor pentru a uşura desprinderea acestuia de corpul fizic, alţii prin îngroparea leşului considerau că redau naturii divine ceea ce îi aparţinea etc . Acest lucru a fost punctul de plecare a logosului teologic care va lua amploare în întunecatul ev mediu . Marii gânditori ai Antichităţii au dezvoltat gândirea psihologică , fiind precursorii logosului filosofic . Conceptul : Cunoaşte-te pe tine insuţi şi astfel vei cunoaşte toate tainele universului de pe frontispiciul templului din Delphi a fost motto-ul după care s-a ghidat Socrate . Tot el a fost primul care a introdus ideea de introspecţie ca o analogie între universul spiritual al omului şi spiritual al universului . Considera că sufletul este nemuritor , idee preluată mai târziu de Platon . Acesta , introducând termenii de arhetip şi anamnesis , formulează pentru prima dată teoria “ bagajului “ genetic preluată mai târziu de către Jung . Aristotel a fost primul filosof ce a abordat fenomenele psihicului prin prisma observaţiei , fondând teoria asociaţiei de idei care a devenit mai târziu punctul de plecare a empiriştilor şi care va naşte multe controverse în rândul adepţilor raţionalismului . În evul de mijloc al istoriei omenirii , Biserica a limitat cunoaşterea prin practicile sale opresive . Astfel , acest lucru a influenţat puternic şi cunoaşterea psihicului in privinţa căruia cei ce încercau să-i observe fenomenele erau constrânşi de dogmele sacre ale Bisericii pentru a nu cădea în dizgraţie şi de a nu fi acuzaţi de erezie . Dar au existat mari personalităţi spirituale ca Sf. Augustin , Sf. Toma d'Aquino şi Sf. Bonaventura , adevăraţi părinţi ai bisericii în epoca lor şi , în egală măsură , filosofi mistici , pentru că în Evul Mediu mistica , filosofia şi psihologia ca domenii de cunoaştere nu erau delimitate . Concepţia filosofică a Sf. Augustin este una fatalist – providenţialistă şi se inspiră din mistica neo–platoniciană . Sf . Toma are ca şi premisă fundamentală conceptul că adevărul raţiunii se acordă cu adevărul revelaţiei . Concepţia Sf. Bonaventura are la bază ideea că pe lângă o logică a minţii există şi o logică a inimii , acestea două fiind complementare iar sufletul omenesc este aşezat între două extreme : materie (substanţă) şi Dumnezeu . Teoria sufletului la Sf. Toma d'Aquino urmează în linii mari De Anima a lui Aristotel şi spune că sufletul nu este prizonier al trupului ci este energia care dă viaţă ( concepţie prin care îl precede pe Jung cu reconsiderarea libido-ului) . Facând o analogie între gândirea aristoteliană (Metafizica) şi concepţia creştină (Învăţătura lui Iisus) a redat religiei o aparenţă raţionalistă . Dialogurile lui Sf. Augustin au caracter filosofic dar cu un pronunţat caracter religios, iar în Solilocvii punctează introspecţia (solilocvie = vorbire cu noi înşine , limbaj interior) . Aşadar , timp de secole, discursul teologic a caracterizat felul de observaţie a naturii psihicului din punctul de vedere al Bisericii care era predominantă in viaţa socio–culturală şi politică a vremurilor respective .